Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cărbunii aprinși ai dragostei

Cărbunii aprinși ai dragostei

Cărbunii aprinși ai dragostei

Soarele străluceşte deopotrivă şi peste cei buni şi peste cei răi, şi asupra celor sănătoşi şi asupra celor bolnavi fără nici o deosebire. Există însă o diferenţă în felul cum receptează fiecare lumina soarelui: ochii cei sănătoşi se bucură de prezenţa soarelui şi, datorită lui, văd bine lucrurile din jur, pe când ochii bolnavi simt o durere de care ar dori să scape şi nu au cum decât ascunzându-se de această lumină.

În acelaşi foc, metalele preţioase strălucesc ca soarele, pe când lemnul şi gunoaiele se mistuie cu fum negru. În acelaşi foc al iubirii dumnezeieşti, unii devin albi, strălucitori, alţii negri şi întunecaţi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atrage atenţia: „Nu vă înşelaţi pe voi înşivă! Dumnezeu este foc şi, când a venit în lume şi S-a făcut om, El a trimis foc pe pământ, după cum spune El Însuşi: însă focul caută să găsească o materie – adică o dispoziţie şi o intenţie spre ceea ce este bine – pentru a cădea pe ea şi a o aprinde; şi în cei pe care acest foc îi aprinde, El devine o mare flacără ce ajunge până la Cer. Această flacără ne curăţă mai întâi de întinăciunea patimilor, iar apoi se face în noi hrană şi băutură, lumină şi bucurie şi ne face pe noi înşine lumină fiindcă ne împărtăşim în lumina Lui“ (Cuvântul 78). Dar acest foc iubitor al lui Dumnezeu este acelaşi şi pentru cei buni şi pentru cei răi, numai că celor buni le aduce pace, iar pe cei răi şi neascultători îi arde pentru că răspunsul lor este ura.

Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor. „Fiul care îl iubeşte pe tatăl său se va simţi fericit în braţele lui, dar dacă nu-l iubeşte, îmbrăţişarea iubitoare a tatălui său va fi un chin pentru el. De aceea, iubirea noastră faţă de cei care ne urăsc pe noi este asemănată în Scriptură cu turnarea de cărbuni aprinşi pe capul lor“ (Alexandros Kalomiros, «Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului», Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pag. 94).

„Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.“ (Romani 12, 20) Aceiaşi cărbuni şi pe capul celor credincioşi şi pe capul celor necredincioşi. Însă pe unii îi va aprinde de dragoste, iar pe ceilalţi de ură. Unii se vor lumina, iar alţii se vor întuneca. Şi sub acelaşi imperiu al iubirii dumnezeieşti, oamenii se vor împărţi în două tabere: unii care vor avea chipul lui Hristos în fiinţa lor, iar alţii care nu-L vor avea. „Vreţi să ştiţi cum să vă daţi seama dacă un om are credinţă sau necredinţă? – zicea un teolog laic grec, Fotis Kontoglu – Dacă simţiţi căldură iradiind din el, din ochii lui, din cuvintele lui, din purtarea lui, fiţi siguri că are credinţă în inima sa. Dacă însă veţi simţi răceală, venind dinspre întreaga sa făptură, aceasta înseamnă că nu are credinţă, orice ar spune el. Poate să îngenuncheze, poate să-şi plece capul cu smerenie, poate să rostească tot felul de învăţături morale cu glas smerit, dar toate acestea respiră o răsuflare rece care te îngheaţă“ (Ibidem, pag. 93).

Ce este oare starea de continuă agitaţie, de frământare şi tulburare lăuntrică a unor ascultători în contrast cu bucuria şi pacea altora în cadrul sinaxei liturgice sau a adunărilor frăţeşti decât urmarea dragostei de foc ce se revarsă la fel şi peste cei care ascultă şi peste cei care nu ascultă Cuvântul Evangheliei! Dragostea faţă de cei împotrivitori este turnare de cărbuni aprinşi pe capul lor şi acesta este adevăratul chin pe care-l trăiesc cei neobişnuiţi cu dragostea. Cu alte cuvinte, acesta este iadul. Te uiţi la faţa unor astfel de nefericiţi şi-i vezi că mereu sunt nemulţumiţi de oferta dragostei, sunt amărâţi la vederea iubirii nevinovate. Stau şi ei la masa dragostei şi nimeni nu-i alungă de acolo. Se simt atraşi de forţa iubirii divine, dar focul acesteia nu-l pot suporta. Ar putea să se despartă de fraţii lor, dar, şi în izolare, iubirea lui Dumnezeu îi arde. De aceea aleg mai bine să se grupeze şi să ţină piept valului de iubire care vine mai năvalnic spre ei. Dar, când sunt împreună, se agită mai tare, pentru că şi cărbunii aprinşi sunt mai mulţi adunaţi, în acelaşi loc, pe capetele lor.

Aşa arde şi dragostea noastră pentru că «Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor» (Evrei 12, 29).

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!