II Corinteni 1, 4
Nimeni nu se naşte numai pentru sine (Rom. 12, 6-8), ci şi pentru alţii. Nimeni nu primeşte vreun dar numai pentru sine (I Cor. 12, 7), ci în folosul altora. Nimeni nu trăieşte numai pentru sine (Efes. 4, 12).
Şi nimeni n-ar trebui într-adevăr să facă altfel decât aşa cum este scris.
Fiindcă, dacă fiecăruia dintre noi, ceea ce avem ni s-a dat, înseamnă că acela căruia i s-a dat mai mult este cel mai datornic.
Iar cel mai datornic umblă nu numai cel mai smerit, dar şi cel mai îngrijorat de împlinirea, de plătirea datoriei lui.
Numai dacă este un nebun sau un nepăsător, un astfel de om îşi închipuie că tot ce are este al lui. Acela aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al lui, cele pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă.
Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu-şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine şi de care are strictă nevoie, din ceea ce i s-a dat!
Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit-o. Ca robul înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste slugile sale ca să le dea hrană (Matei 24, 45-51).
Am cunoscut astfel de suflete binecuvântate care şi-au pus de mult şi îşi ţin mereu totul în slujba Domnului şi a altora.
Ei n-au nimic numai al lor: casa lor, salariul lor, cămara lor, masa, patul, timpul, mintea, rugăciunea lor, nimic nu le este numai al lor decât în măsura în care şi ei au nişte trebuinţe omeneşti.
De nimic al lor ei nu se folosesc în mai mare măsură decât se folosesc alţii care nu sunt de acolo. Aceştia trăiesc întocmai ca nişte străini acolo unde sunt. Şi tot ce au ei este ca şi cum n-ar stăpâni (Fapte 4, 32; I Cor. 7, 29-31).
Cu toate acestea sau chiar pentru toate acestea, ei nu duc lipsă de nimic. Pentru că ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere şi le dă ocazii s-o împartă altora, spre a avea totul pe veşnicie. Căci nu avem decât ceea ce dăm altora.
Din câte am cunoscut trăind pe lume, n-am aflat un mai mare har decât acesta.
Slavă Ţie, Dumnezeul şi Mângâietorul nostru, Care, făcându-ne deplin robii Tăi, ne-ai făcut stăpânii tuturor darurilor Tale!
Slavă Ţie pentru acele alese şi rare suflete şi familii cărora le-ai dat o sănătoasă pricepere în folosirea darurilor cu care i-ai dăruit pe pământ în vederea altora!
Te rugăm, ajută-ne, Doamne, să înţelegem că numai în împlinirea acestor datorii stă adevărata fericire.
Şi taina adevăratei înţelepciuni. Amin.
