Casa de ospitalitate unde samariteanul milostiv l-a dus pe cel căzut între tâlhari.

Ce binecuvântări sunt în adunările acelea unde sufletele, în mod tainic, se roagă Domnului pentru adunare şi pentru fraţii lucrători! Nu-i judecaţi! Chiar dacă sunt slabi altădată în vorbire, judecă-te pe tine că nu l-ai ajutat în rugăciune. Nu te-ai rugat pentru el; nu te-ai rugat când ai plecat la adunare; nu te-ai rugat peste săptămână pentru fraţii lucrători; nu te-ai rugat pentru răspândirea Cuvântului, să scoată Domnul lucrători, dar facem judecăţi, [împovărându-ne ca şi cu nişte] bagaje lumeşti. Aducem judecăţi nedrepte, care, în primul rând, ne condamnă pe noi. În adunările noastre, fraţilor iubiţi, să nu fie obiceiul de care se plânge Sfântul Pavel evreilor: „Să nu părăsiţi adunarea, cum au unii obicei”. Să vă bucuraţi din toată inima că avem posibilitatea să avem pe Duhul lui Dumnezeu între noi, Care ne va vorbi prin fraţii noştri. Fraţii au înţeles lucrul acesta şi e o dovadă grăitoare [despre aceasta] – cum s-a amintit şi aseară – [faptul că] noi n-avem oameni bogaţi, cu studii înalte, puternici cu care ne putem lăuda. Dumnezeu a ales vasele slabe, prin care vedem că El a făcut o adevărată mobilizare duhovnicească în Biserica noastră. Un preot care a fost tras la răspundere până la Sfântul Sinod a fost întrebat despre Lucrarea Oastei – un preot tânăr, plin de Duhul lui Dumnezeu: „Părinte, cum vezi dumneata Lucrarea Oastei în raport cu preoţii?”. Şi a spus cu durere: „Pentru că, Prea Sfinţite, mă întrebaţi de lucrul acesta, spun: zece (…) preoţi nu fac cât un laic care are pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu”. A fost tras greu la răspundere pentru lucrul acesta, până la Bucureşti. Dar a spus cu tărie: „Aşa văd eu: că preoţia noastră de astăzi nu se poate echivala cu fraţii lucrători. [Ei], fără salariu, neţinând cont de oboseală, nici de jertfe, suferă cu bucurie toate, nu pentru bani fac o slujbă, ci din dragul de a ajuta împodobirea miresei lui Hristos pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.

Fraţilor dragi, nu spun lucrul acesta ca să ne-ncredem [în noi]. Sarcina noastră e o sarcină mare. În adunările noastre se pregătesc oameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi adunările noastre trebuie să fie ceea ce a fost casa de ospitalitate unde samariteanul milostiv l-a dus pe cel căzut între tâlhari.

Unii fraţi se plâng: „Adunarea la noi nu creşte!”. E normal, fraţilor, să nu crească! Când în adunare e ceartă, o adunare cu neînţelegeri, o adunare cu dezbinări, Îşi aduce Dumnezeu oamenii din lume într-o astfel de adunare? I-a scos din certuri şi din necazuri ca să-i ducă iar într-o casă de certuri? În Faptele Apostolilor se spune aşa, în prima cuvântare a Apostolului Petru: „Toţi care credeau în Dumnezeu erau o inimă şi-un gând. Nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea, luau hrana cu bucurie şi curăţire de inimă şi Domnul adăuga la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”. În satele noastre sunt oameni scrişi în Cartea lui Dumnezeu, pentru mântuire. Dar, dacă adunarea noastră nu este o adunare în care se poate vindeca un bolnav, unde să poată fi iertat un păcătos, atunci, fraţilor, nu mai e adunare. Acolo Dumnezeu nu mai poate lucra. Acolo lucrează oamenii. De-acolo ies neînţelegerile şi de-aceea unele adunări şchiopătează mereu.

Acolo însă unde Duhul lui Dumnezeu e lăsat liber să lucreze şi – aşa cum suntem îndemnaţi – în adunările noastre fiind nu numai cu trupul, ci şi cu duhul, să urmărim fiecare cuvântare; să facem ca cei din Berea, care ascultau cu luare aminte pe Pavel şi Barnaba vorbind Cuvântul lui Dumnezeu, iar după aceea, când mergeau acasă, cercetau Scriptura, să vadă dacă ce li se spune e adevărat sau nu. Facem noi lucrul acesta? (…)

 

114. „CĂRĂRILE CELE VECHI”
Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Rediu – 14 octombrie 1979
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol III

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *