Am fost mulţi şi în anul acesta la Mizieş şi Livada… Cu o rugăciune, cu o lacrimă, cu o floare, cu o poezie, cu un cuvânt, cu o durere, cu un dor ne-spus…
Am intrat şi de data asta în casa fratelui Traian din care el fusese scos de zeci de ori de oamenii îmbrăcaţi în albastru închis (şi pe dinăuntru şi pe dinafară) şi dus „în loc oprit”. Pentru zile grele. Pentru luni îndelungate. Pentru ani înfiorători…
Am îngenuncheat cu durere în camera unde „odihnise” Psalmistul Domnului pentru ultima oară în cele trei zile şi nopţi, înainte de a fi „semănat” sub glie în aşteptarea Învierii şi Răsplătirii lui Hristos, lângă „bisericuţa albă” de „pe dealul înflorit”… Câteva lucruri – dureros de puţine!… – ne priveau singuratice şi parcă stinghere din câte un colţ „de colivie”…
Aş fi dorit să mai intru o dată, cum făcusem în anii trecuţi, şi în camera dinspre livadă în care odihnisem în acelaşi pat cu martirul Domnului într-o noapte dinspre un 1-2 februarie…, dar de data asta accesul înspre acolo era blocat, pentru că uşa respectivă nu mai ducea nicăieri, decât înspre un… trecut uitat prea devreme… Apoi am ieşit şi l-am căutat pe „tătuţa” prin grădină, dar de nicăieri nu se mai zărea venind chipul lui inconfundabil de senin şi iubitor, ci numai „un strop” din duhul lui rămas încă în acel spaţiu, când reuşeşti să-l mai simţi…
Pe când întorceam, m-am cutremurat privind la peretele casei dinspre grădină: cedase, după ce încă din anii trecuţi se vedea cum colţul acela se lasă şi o dată cu el, casa omului lui Dumnezeu… Priveam înăuntru la grinzile stinghere pe care fusese bătută cândva duşumeaua pe care călcaseră picioarele fratelui nostru… Dar lutul de sub ele ca şi cel de pe pereţii goi „striga” înfiorător şi disperat: Ajutor! Salvati-ne! Cât încă se mai poate…
Apoi am ieşit copleşit de durere şi am plecat spre cimitir, întrebându-mă dacă voi mai avea LA CE să revin „la anu'”… Desigur, dacă voi ajunge!…
… Oare şi frăţiile voastre aţi văzut aceste lucruri strigătoare la cer? Dacă da, atunci să ştim că ele strigă ÎMPOTRIVA NOASTRĂ?
Ne-am hrănit şi ne hrănim cu toţii la nesfârşit „din pâinea lui crescută-n lacrimi, agonisită bob cu bob”… Să nu avem oare nici o responsabilitate în ce priveşte PĂSTRAREA urmelor ce mai amintesc de trecerea FRATELUI TRAIAN printre noi?
Să fie de ajuns doar că îi murmurăm „psalmii” şi că ne gâdilă urechea gândirea lui profundă? Sau ar trebui să punem umărul CU TOŢII la salvarea a ce se mai poate şi CÂT SE MAI POATE, după ce prima parte din aceste urme s-au şters deja ca şi cum n-ar fi fost nicicând!…
N-ar putea fi oare chiar casa fratelui Traian, pe care TREBUIE S-O LĂSĂM ŞI URMAŞILOR NOŞTRI, un prim pas spre apropiere de fraţii „ceilalţi” (gândind asta FIECARE, indiferent de tabăra în care am ajuns împrăştiaţi de şiretenia Ispititorului!)?
Eu cred din toată inima că DA!… Să nu uităm însă că FIECARE ZI amânată (!) poate să devină un PREA TÂRZIU şi PENTRU TOTDEAUNA!… Şi atunci, CUM vom răspunde NOI în faţa urmaşilor că n-am fost în stare să păstrăm „cuibul de lut” în care s-a plămădit o mare parte din cântarea „Păsării măiestre”… SĂ NE TREZIM, fraţilor şi surorilor!
Slăvit să fie Domnul!
Fr. Petru Giurgi – articol publicat pe Forumul Oastei Domnului.
10 Comments