Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Căsătoria şi familia în Epistolele Sfinţilor Apostoli

Căsătoria şi familia în Epistolele Sfinţilor Apostoli

Căsătoria şi familia în Epistolele Sfinţilor Apostoli

Pr. Dr. Constantin Mihoc  (+2009)

Sfântul Apostol Pavel, la rândul său, face dese referiri la instituţia căsătoriei, la membrii familiei şi la raporturile dintre ei[1].

Apostolul neamurilor îşi fundamentează învăţătura pe cea a Sfintei Scripturi a Vechiului Testament şi cea a Evangheliei, recunoscând întemeierea divină a căsătoriei şi a familiei. Ea este un „dar“ (ca,risma) al lui Dumnezeu, ca şi fecioria (I Cor 7, 7)[2].

Indisolubilitatea căsătoriei este şi la Apostolul Pavel un lucru indiscutabil, cei care s-au despărţit având, după porunca Domnului, doar două posibilităţi: fie să se împace, fie să rămână aşa, dar fără să se recăsătorească (I Cor 7, 10-11).

Legătura dintre soţi operează pe tot parcursul vieţii de după căsătorie a celor doi. Numai moartea unuia dintre ei desface această legătură. Apostolul spune: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul“ (I Cor 7, 39). Iar în alt loc el zice: „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat“ (Rom 7, 2-3).

Scopurile căsătoriei sunt, după Sfântul Apostol Pavel, atât naşterea de prunci şi iubirea şi într-ajutorarea reciprocă a soţilor, cât şi potolirea poftelor vinovate, ea fiind şi un remediu împotriva concupiscenţei. „Dar din cauza desfrânării – zice Apostolul – fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre“ (I Cor 7, 2-5). Satisfacerea poftelor trupeşti nu este acceptată însă în afara căsătoriei, fiind calificată drept desfrânare. Păcatul desfrânării reprezintă o gravă abatere de la chemarea omului de a fi mădular al trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica, şi nu mădular al unei desfrânate (I Cor 6, 15), de a fi sălaş al Duhului Sfânt (I Cor 6, 19), păstrându-şi „vasul său în sfinţenie şi în cinste“ (I Tes 4, 4). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie – zice Apostolul – ci la sfinţire. De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea), nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt“ (v. 7-8). Legătura trupească între soţ şi soţia sa nu este numai legitimă, ci şi voită de Dumnezeu, prin ea realizându-se o comuniune totală de iubire, care face posibile şi naşterea de prunci, şi într-ajutorarea reciprocă a soţilor.

Raporturile dintre bărbat şi femeie, în familie, se întemeiază pe iubire. Numai iubirea reciprocă face posibilă înţelegerea deplină a locului şi rolului fiecăruia dintre cei doi în unitatea familiei. Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi soţie (Gal 3, 28). În cadrul acestei egalităţi, însă, fiecare dintre ei are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu drepturile şi responsabilităţile celuilalt: dreptul la iubire din partea celuilalt (I Cor 7, 3; Efes 5, 25, 28, 33), dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (I Cor 7, 4), responsabilitatea soţului de a purta de grijă soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se pentru ea după măsura jertfei lui Hristos pentru Biserică (Efes 5, 25-28), responsabilitatea soţiei de a se supune soţului ei aşa cum Biserica se supune lui Hristos (Efes 5, 24; Col 3, 18). Înţelese prin prisma iubirii jertfelnice şi responsabile, atât stăpânirea bărbatului cât şi supunerea femeii devin pentru amândoi îndatoriri, care, răsfrânte asupra celuilalt, se convertesc în daruri făcute aceluia. „Fiecare persoană este un centru iradiant de energie şi de putere, dar şi un mediu care primeşte putere şi energie dinafară. În căsătorie, soţii se împărtăşesc unul de puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt în aşa măsură încât acelaşi apostol afirmă că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios“ (I Cor 7, 14). Darurile şi calităţile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei“[3]. Întâietatea bărbatului în familie nu este, aşadar, o supremaţie despotică; este o întâietate a iubirii jertfelnice: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea“ (Efes 5, 25) şi este o supunere plină de aceeaşi iubire, „prin care femeia recunoaşte bărbatului rolul conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum şi capacitatea acestuia de a se jertfi primul pentru binele familiei“[4].

Aceeaşi învăţătură se află şi în concepţia Sfântului Apostol Petru, care sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor lor, având o comportare ireproşabilă în familie şi societate (I Petru 3, 1-6), iar bărbaţilor le spune: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii…“ (I Petru 3, 7).

Caracterul de taină al căsătoriei este exprimat cum nu se poate mai bine de Sfântul Apostol Pavel în cap. 5 din Efeseni (v. 22-33), unde printre altele spune: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“ (v. 32). În pericopa amintită Apostolul vorbeşte de relaţia dintre bărbat şi femeie în căsătorie încă de la creaţie ca tip sau figură a legăturii mistice dintre Hristos şi Biserică. Sfântul Pavel „compară căsătoria creştină cu relaţia Hristos-Biserică. Între aceste două realităţi există, desigur, un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul său, ca de la semn la realitatea semnificată“[5]. Dar soţii creştini nu sunt doar într-un raport de asemănare cu relaţia Hristos-Biserică, ci ei sunt incorporaţi acestei realităţi tainice fiind mădulare ale Bisericii al cărei cap este Hristos. Asemănarea relaţiei soţ-soţie cu cea dintre Hristos şi Biserica Sa „este folosită de Apostol pentru a ilustra harul unirii în căsătorie şi nu invers: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… Astfel dar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor… precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui…“ (Efes 5, 25-26. 28-30). Este clar că Sfântul Pavel nu se referă aici la taina Bisericii, ci la taina căsătoriei creştine“[6].

Soţii creştini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, „participă la taina unităţii şi a iubirii fecunde dintre Hristos-Mirele şi Biserică-Mireasa. Căsătoria creştină este astfel nu numai semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică este o Sfântă Taină“[7]. De aceea „căsătoria creştină, deşi rămâne asemănătoare oricărei alte căsătorii, este împlinirea acestei «taine mari». Taina (sacramentul) nu este ceva ce s-ar afla deasupra sau alături de căsătorie, ci este căsătoria ca atare, care este taină pentru cei ce trăiesc încadraţi în realitatea Trupului mistic. Taina desăvârşeşte instituţia de la creaţie“[8]. De asemenea, după cum se exprimă un teolog catolic, „în măsura în care evenimentul evocat în Fac 2, 24, anume taina nunţii dintre Hristos şi Biserică, se împlineşte de fiecare dată în căsătoria pământească a bărbatului cu femeia, aceasta (căsătoria) participă la taina aceea şi, în acest sens, este ea însăşi o taină“[9].

Unul din scopurile căsătoriei, după cum s-a spus, este naşterea şi creşterea copiilor. Legătura trupească nu este justificată dacă este privită numai ca un remediu împotriva concupiscenţei; această legătură are în vedere şi procrearea. Căci „actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat“[10].

Naşterea de prunci se realizează prin împreună lucrarea omului cu Dumnezeu; omul participă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. „Respingând această responsabilitate a procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său şi prin aceasta alterează propria sa umanitate“[11].

De aceea, naşterea de prunci era socotită în Vechiul Testament ca o mare binecuvântare, iar în Noul Testament ca un mijloc de dobândire a mântuirii, cu condiţia ca aceştia să fie crescuţi „în credinţă, în iubire şi în sfinţenie“ (I Tim 2, 15).

Naşterea de prunci nu este însă singurul mijloc de a dobândi mântuirea. Dacă unele familii nu pot avea copii, nu înseamnă că pentru acestea nu există mântuire. Din cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel se poate lesne înţelege că, chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea, dacă nu-şi cresc copiii „în credinţă, în iubire şi în sfinţenie“.

De aceea, naşterea pruncilor presupune şi responsabilitatea creşterii lor „întru înţelepciunea şi învăţătura Domnului“ (Efes 6, 4). Ei se nasc curaţi sufleteşte, puritatea lor fiind recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos tuturor celor care doresc Împărăţia cerurilor (Mt 18, 3; 19, 14) şi această curăţenie se cuvine să fie păstrată printr-o educaţie susţinută. În procesul educaţiei, părinţii, care sunt primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact. Sfântul Apostol Pavel, adresându-se acestora, spune: „Voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri“ (Efes 6, 4); „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască“ (Col 3, 21).

Copiii, la rândul lor, au datorii faţă de părinţii lor; în primul rând, aceea de a-i cinsti, îndeplinind porunca a cincea din Decalog, poruncă invocată şi de Mântuitorul Hristos (Mt 19, 19) şi de Apostolul Pavel (Efes 6, 2-3); în al doilea rând, ascultarea de ei care este un lucru „bine plăcut Domnului“ (Col 3, 20; Efes 6, 1) Copiii au ca model de ascultare pe Însuşi Domnul Hristos, Care a fost supus Maicii Sale şi dreptului Iosif (Lc 2, 51) şi Care a avut grijă de Mama Sa chiar când se afla în cele mai groaznice chinuri (In 19, 27).

Aşadar, pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere, mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti“ (Col 3, 16).

[1] Spre exemplu: Rom 7, 2-3; I Cor 7; 11, 3-17; 14, 34-35; II Cor 11, 2; Efes 5, 22-33; Col 3, 18-21; I Tes 4, 4; I Tim 2, 8-15; 3, 2-4; 4, 3; 5, 9-16; Tit 1, 6; 2, 1-5; Evr 13, 4.

[2] Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia…, p. 586.

[3] Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria – taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în ST, XLIV(1992), nr. 3-4, p. 136.

[4] Pr. Lector Mihai Vizitiu, art. cit., p. 36.

[5] Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia…, p. 588.

[6] Ibidem, p. 588.

[7] Ibidem, p. 588-589.

[8] Mgr. J. Tomko, Quelques aspects de la théologie du mariage à partir de la vision paulinienne, în vol. „Laïcs aujourd’hui“, Bulletin du „Consilium de Laïcs“, no. 17-18 (1974), p. 12, apud Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia…, p. 589.

[9] H. Schlier, Der Brief an die Epheser, Düsseldorf, ed. a II-a, 1958, p. 262-263, apud Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia…, p. 589, n. 21.

[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. 3, p. 192.

[11] Jean Meyendorff, Mariage et Eucharistie, în „Messager Orthodoxe“, nr. 49, 1955, p. 44-45, apud Pr. Conf. Ilie Moldovan, Taina Nunţii, în Ort., XXXI (1979), nr. 3-4, p. 519.

Pr. Dr. Constantin Mihoc

Taina căsătoriei și familia creștină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV

Editura Oastea Domnului

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *