„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34b).
Este Har
– să iubeşti fără să fii iubit,
– să slujeşti fără să fii preţuit,
– să dăruieşti fără să ţi se mulţumească,
– să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască,
– să ierţi fără să fii iertat,
– să-l susţii pe cel care te-a lepădat,
– să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit,(…)
– să taci pentru a nu face rău aproapelui,
– să vorbeşti de dragul adevărului,
– să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti,
– totul să-ţi aparţină, dar tu de toate, bucuros, să te lipseşti…
Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!
(Părintele Iustin Pârvu)
Cu câtă uşurinţă vorbim, mulţi dintre noi, bine-nţeles teoretic, despre lepădarea de sine. Dar, dacă ne vom cerceta cu sinceritate în faţa acestor condiţii – relatate atât de clar de Părintele Iustin –, vom vedea cât de lepădaţi de sine suntem şi cât de ostaşi…
„Să iubeşti fără să fii iubit!” parcă e prea greu… Să iubesc pe cel care mă vorbeşte de rău, pe cel care mă urăşte? Cum aş putea, practic, să dovedesc eu asta, când nu suport să-mi zică cineva niciun cuvânt de mustrare, că imediat simt că iau foc, clocoteşte firea cea nerăstignită în mine!?… Se pare că, practic, la acest punct, cam picăm mulţi examenul.
„Să slujeşti, fără să fii preţuit”. E grea şi condiţia asta! De exemplu, ca părinte, pot eu să slujesc copiilor, fără să aştept preţuire de la ei? Ca soţ, pot sluji soţiei, cu drag, chiar şi-atunci când sunt dispreţuit? Sau tu, ca soţie, îţi poţi sluji bărbatul cu iubire, când te vezi dispreţuită, ocărâtă, poate chiar batjocorită? Haideţi să fim sinceri cu noi înşine! Cred că şi aici, la acest examen, practic, picăm foarte mulţi…
„Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească”. Aici, cred că fiecare am avut ocazia să facem bine cuiva care să nu spună nici măcar un Mulţumesc!… Dar, oare, care a fost reacţia noastră? N-am zis noi, în sinea noastră: „I-am făcut atâta bine şi nici măcar un Mulţumesc! să nu spună?…” Sau: „L-am ajutat atât de mult şi-acum să-mi întoarcă spatele?… Nu merită să faci bine la astfel de oameni!” Iată că, şi aici, binefacerea îşi pierde răsplata, iar „binefăcătorul” pică examenul.
„Să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască”. A îngriji ani de zile un bolnav – din familie şi nu numai – paralizat la pat este o jertfă mare. Dacă bolnavul nostru este răbdător şi recunoscător, poate că mai rezistăm cumva. Dar dacă cel pe care-l îngrijim este nervos, nemulţumit, ne ocărăşte, blestemă, ba se întâmplă, dacă poate mişca mâinile, să mai arunce şi cu ce are pe lângă el după noi, atunci este la mare examen jertfa noastră. Poate că nu-l lăsăm să moară neîngrijit, dar nu-l mai îngrijim cu drag, ci din obligaţie. Şi-atunci? Atunci picăm şi aici examenul…
„Să ierţi fără să fii iertat”. Greu lucru şi cu iertarea! Dar poate ne gândim că, măcar aici, trecem cumva examenul, că nu ne doare gura să zicem: „Te iert! Dumnezeu să te ierte!” Dar, în gândul nostru, mai zicem ceva: „Eu, cu tine, am termint-o pentru totdeauna! Bună ziua! Şi-atât!” Şi, oare, de câte ori nu am asistat la certuri de ore-ntregi şi, la urmă, cu „Iartă-mă!” şi cu „Dumnezeu să te ierte!” a părut că s-a rezolvat totul. Dar, a doua zi, sau după câteva zile, aceleaşi certuri şi iar aceleaşi iertări formale… Cine trece examenul? Noi sau diavolul?…
Şi putem continua cu fiecare până la capăt. Deci cât de ostaş sunt eu? Atât cât pot iubi fără să fiu iubit! Atât cât pot sluji fără să fiu preţuit! Atât cât pot dărui fără să aştept mulţumire şi laude! Ş.a.m.d.
Până la urmă, cine sunt eu? Un ostaş bolnav, clasat, lăsat la vatră înainte de termen… Şi totuşi ce voi face? Mă voi prăbuşi la poala Crucii cu firea cea veche, pe care o voi biciui cu lacrimile pocăinţei şi o voi răstigni cu „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Amin!
Costel ROTARU
