Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cât de săracă ar fi ţara noastră fără Oastea Domnului şi cât de minunată e chemarea Oastei Domnului

Cât de săracă ar fi ţara noastră fără Oastea Domnului şi cât de minunată e chemarea Oastei Domnului

Cât de săracă ar fi ţara noastră fără Oastea Domnului şi cât de minunată e chemarea Oastei Domnului

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacucernici şi preaiubiţi părinţi,

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Slăvit să fie Domnul!

Suntem la Sfânta Liturghie, iar Sfânta Liturghie are în centru săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii. Cuvântul euharistie înseamnă mulţumire. Noi suntem aici ca să mulţumim; să mulţumim lui Dumnezeu Cel Care, prin Fiul Său şi întru Fiul Său Cel preaiubit, a săvârşit lucrarea dumnezeiască atât de importantă, atât de înaltă, de necuprinsă, a mântuirii noastre. Euharistia! Mulţumire! Trebuie însă să dorim să ajungem a trăi această mulţumire nu numai în Sfânta Liturghie, ci în toată viaţa noastră. Un om credincios trăieşte necontenit – şi tot mai deplin şi mai înalt – această mulţumire. El nu mai este un om care e mâncat şi marcat de tot felul de contrarietăţi, de nemulţumiri, de răzvrătiri, pentru că sufletul îi este plin de această mulţumire care implică darurile Duhului Sfânt, care implică dragostea, care implică bucuria, care implică pacea, îndelungă-răbdarea… Toate darurile Duhului Sfânt sunt cuprinse în această stare de adâncă mulţumire pe care o trăim în Hristos.

Mulţumim pentru lucrarea minunată a mântuirii din care face parte propovăduirea Evangheliei şi lucrarea ucenicilor prin care s-a propovăduit Evanghelia. Am auzit astăzi Evanghelia de la Matei, capitolul 4, despre chemarea primilor ucenici: două perechi de fraţi, Simon şi Andrei şi Iacob şi Ioan. Cât de clară este lucrarea Mântuitorului prin care implică pe oameni în mântuire! Da, Dumnezeu ne implică pe noi în lucrarea de mântuire. Mântuirea este un har, un dar minunat şi o lucrare minunată a lui Dumnezeu. Dar noi suntem chemaţi să conlucrăm la mântuire; ea nu se face pentru oameni fără oameni. Citeam aseară o recenzie, care se vrea binevoitoare, la o carte de care se vorbeşte oarecum în zilele noastre, a unui om de cultură român – Gabriel Liiceanu. El a publicat, acum câteva săptămâni, o carte cu titlul acesta: «Iisus al meu». El, care se consideră un agnostic, un necredincios, îşi permite să vorbească îndrăzneţ la adresa lui Dumnezeu. A propos de situaţia lumii şi a omului, el Îi reproşează Dumnezeului Bibliei că ar fi creat o lume nu destul de bună, după care a trebuit să dea morţii pe Fiul Său, ca să facă bună acea lume nu destul de bună. Vă daţi seama ce neînţelegere crasă a ceea ce înseamnă creaţia lui Dumnezeu şi a ceea ce înseamnă mântuirea lui Dumnezeu! În primul rând, greşeala lui este că nu înţelege ceea ce Sfânta Scriptură spune foarte lămurit, că Dumnezeu a creat lumea nu numai bună, ci foarte bună. Foarte bună! Mântuitorul Hristos a venit în lume nu pentru ca să facă bună lumea care ar fi fost creată rău. Se ridică iarăşi importanta problemă privind originea şi natura răului. De unde vine răul? Nu de la Dumnezeu! Răul vine din voinţa liberă a făpturilor raţionale, a îngerilor şi a oamenilor. Dumnezeu, creându-l pe om, i-a dat voinţă liberă şi l-a chemat să fie împreună-lucrător cu El. L-a pus ca pe un rege al făpturii, ca să conducă făptura spre o şi mai mare înălţare. Sfinţii Părinţi spun că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dar că prin propria lui conlucrare cu Dumnezeu trebuia să câştige asemănarea cu Dumnezeu şi să ajungă la ţinta pentru care a fost creat. Răul vine din păcat, iar păcatul este rodul voinţei libere. Şi aşa cum omul cu voia lui a păcătuit, tot aşa omul este chemat, în Hristos, să-şi implice propria voie în lucrarea de mântuire. Din pricina căderii omului sub jugul greu al păcatului a trebuit să moară Hristos pe cruce, deci din pricina noastră şi pentru noi, iar nu pentru că Dumnezeu nu ar fi creat lumea destul de bună. Acel Iisus pe care autorul amintit îl numeşte al său nu este de fapt Iisus, ci este un personaj care nu există, care nu a existat niciodată. Iisus Hristos Mântuitorul este Altcineva, pe Care Îl cunosc cei care Îi sunt ucenici, nu vrăjmaşi. Vrăjmaşii întotdeauna L-au confundat pe Iisus cu orice altceva şi cu orice altcineva. Vrăjmaşii întotdeauna I-au adus şi-I aduc lui Iisus acuze nedrepte şi hule după voia celui rău, care este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Dacă şi noi am mărturisi – cum o şi facem – , dacă am mărturisi fiecare în parte, noi, credincioşii, despre Iisus al meu, oare am putea spune destul de bine cine este Iisus, cu adevărat, pentru noi?

Or, pentru aceasta, trebuie să ne străduim să-L cunoaştem tot mai îndeaproape pe Mântuitorul. Astfel vom putea spune tot mai bine şi tot mai adecvat Cine este Mântuitorul Iisus Hristos pentru noi. La Cezareea lui Filip, după ce i-a întrebat pe ucenici: Cine zic oamenii că sunt Eu? – precum şi azi ne întreabă pe noi, şi noi trebuie să ştim să răspundem ce zic oamenii despre Iisus –, a urmat întrebarea şi mai importantă: Dar voi cine ziceţi că sunt? O întrebare la care vom răspunde adecvat în măsura nu numai a familiarităţii noastre cu Iisus, ci mai ales în măsura credincioşiei noastre faţă de Domnul şi faţă de chemarea de a-I fi mărturisitori.

Domnul i-a chemat pe primii Săi ucenici, ne spune Evanghelia de astăzi, pe cei doi fii ai lui Iona şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pe Simon şi Andrei, pe Iacov şi pe Ioan, cu acest cuvânt: Veniţi după Mine! Ei erau pescari. Poate că lor li se părea că meseria lor este foarte importantă. Da, orice meserie omenească este importantă, orice activitate care contribuie la viaţa oamenilor. Dar Mântuitorul le spune: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iată cea mai importantă chemare! Pentru că, fără lucrarea ucenicilor lui Hristos, oamenii sunt pierduţi. Toată puterea lor, toată trufia lor, toată înţelepciunea lor, toată ştiinţa lor nu valorează nimic, dacă nu li se trimit oamenilor ucenici ai Mântuitorului Hristos, care să-i cheme la El şi la harul mântuirii Sale. Da, Mântuitorul i-a trimis atunci pe ucenici. Cât de importantă a fost şi este lucrarea lor! V-aţi imaginat vreodată cum ar fi arătat lumea noastră fără lucrarea apostolilor; dacă lumea noastră, pe care noi o cunoaştem cum o cunoaştem, aşa rea cum este, ar fi fost lipsită de mărturisirea apostolilor, de prezenţa lucrării lor şi a urmaşilor lor, de Duhul Sfânt, de Biserică?

Oamenii fără Dumnezeu îşi imaginează mereu, ca un vis, ca un ideal al lor, o lume fără Hristos şi fără Biserică. Mereu fac planuri pe tema asta şi îşi propun să o termine repejor cu Biserica. Nu sunt primii. De 2000 de ani tot astfel de proiecte au fost, de la sinedriştii din vremea apostolilor, cei care le-au poruncit apostolilor să nu mai vorbească în numele lui Iisus Hristos, până la împăraţii romani care au vrut să stârpească, dintre graniţele imperiului, Evanghelia şi Biserica, până la ultimul mare prigonitor roman Diocleţian şi colaboratorii săi, când a fost decretat acel non licet esse christianos („nu mai este voie să fie creştini”)… Până astăzi răsună aceleaşi cuvinte şi se imaginează aceleaşi proiecte. Li se pare lor că ce lume ar putea ei construi, după planul celui rău, desigur, dacă nu le-ar sta în cale Biserica, dacă nu le-ar sta în cale Evanghelia. Dar noi ne îngrozim când ne imaginăm o astfel de lume. Altfel ar fi fost lumea noastră, dacă Mântuitorul nu i-ar fi chemat pe ucenici la ceea ce i-a chemat să fie. I-a chemat Mântuitorul să fie pescari de oameni. Şi ce lucrare minunată se săvârşeşte în lume prin năvodul Evangheliei pe care îl aruncă aceşti pescari, în care sunt adunaţi laolaltă oameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu, de la apostoli şi până la Sfinţii noştri români, mai de demult sau mai de aproape de noi, cunoscuţi şi cei mai mulţi necunoscuţi; şi până la sfinţii Oastei Domnului.

E greu să ne putem închipui o lume normală fără Biserică, fără lucrarea apostolică. Pentru noi însă e greu să ne închipuim o Românie normală fără Oastea Domnului. Cât de săracă ar fi ţara noastră fără Oastea Domnului şi cât de minunată e chemarea Oastei Domnului de a lucra în ogorul Bisericii lui Hristos, aducându-şi contribuţia ei atât de importantă la pescuirea aceasta minunată a oamenilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu!

Spuneam că trăim aici o euharistie, o mare şi adâncă mulţumire, o mulţumire adusă lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt pentru tot ceea ce înseamnă lucrarea lui Dumnezeu pentru noi. Însă o mulţumire specială este adusă astăzi aici pentru fratele Traian, pentru tot ceea ce înseamnă persoana şi viaţa lui, toată lucrarea şi opera lui, pentru tot ceea ce înseamnă poezia şi cântarea Oastei Domnului în viaţa fiecăruia dintre noi, în viaţa familiilor noastre, în viaţa poporului nostru. Nu suntem vrednici de aceste daruri minunate. Când rosteşti numele fratelui Traian, deja este cuprins aşa de mult în chiar acest nume frumos şi unic. Aşa am simţit şi am gândit în tot cursul vieţii noastre. Îmi aduc aminte de când eram copii mici, vorbeau părinţii noştri, vorbeau fraţii de fratele Traian, de fraţii de dinainte, care, cei mai mulţi, au trecut la Domnul. Şi noi ne imaginam, ca şi copii mici, cât de mari trebuie să fie aceşti fraţi, cât de importanţi… Aşa şi erau şi aşa sunt! Sunt atât de importanţi, atât de mari, încât chiar şi acum nu putem să cuprindem cu mintea noastră întreaga importanţă a acestor oameni şi valoarea lucrării lor de ucenici credincioşi ai Mântuitorului.

Aceasta ne îndeamnă şi pe noi să fim ucenici, pentru că Domnul şi pe noi ne cheamă, iată, la a-I fi ucenici. Nu elevi! Elevii învaţă teorie. Foarte mulţi ies din şcoală şi când ajung în viaţă îşi dau seama că teoria nu-i de-ajuns. Mântuitorul a avut nu elevi, ci ucenici. Mântuitorul are ucenici care umblă cu El. Ucenicii au umblat cu Mântuitorul, L-au ascultat, au învăţat nu numai ce le spunea El, ci să şi trăiască şi să lucreze după pilda Sa şi potrivit chemării Sale. Şi ei aveau dificultăţi să înveţe. Uitau uşor şi ei. Mântuitorul uneori îi mustră. Odată nu aveau pâine cu ei şi s-au gândit că Mântuitorul le vorbeşte despre pâine când le vorbea de aluatul fariseilor. Mântuitorul îi mustră atunci că au uitat de minunea înmulţirii pâinilor. Uitau uşor. Ceea ce înveţi numai teoretic uiţi uşor. Dar Mântuitorul Şi-a făcut ucenici care L-au urmat, au mers cu El, au trăit cu El şi au putut spune după aceea: Am stat la masă cu El, L-am auzit, L-am văzut. Asta înseamnă să fii ucenic. Domnul ne cheamă să fim ucenici şi, fiind ucenici fideli ai Mântuitorului, la rândul nostru să ne facem ucenici, să creştem pe lângă noi pe alţii cu aceeaşi chemare şi să-i formăm pentru aceeaşi credincioşie şi pentru a fi gata şi ei să meargă după Mântuitorul.

Evanghelia ne spune că ei au lăsat toate atunci când i-a chemat Mântuitorul. Au lăsat toate!… Mai târziu vor putea spune, cum citim la Matei, capitolul 19: Doamne, iată, noi am lăsat toate. Ce va fi cu noi? Mântuitorul le răspunde vorbindu-le despre răsplata celor care lasă toate pentru El. Şi noi, când ne supunem chemării Domnului, trebuie să lăsăm toate. Să nu mai fie ceva din lumea aceasta care să primeze, care să fie mai important decât această chemare, decât această ucenicie la picioarele Mântuitorului.

Mulţumim adânc lui Dumnezeu pentru părinţii noştri în Hristos, pentru Părintele Iosif, pentru fratele Traian, pentru fratele Ioan Marini, pentru fratele Moise, pentru atâţia şi atâţia alţi fraţi pe care i-am cunoscut. Dar şi pentru cei pe care i-am cunoscut şi îi cunoaştem numai din auzite. Pentru că prin ei toţi şi noi am auzit chemarea aceasta minunată de a-L urma pe Hristos. Şi ne rugăm lui Dumnezeu ca, pentru rugăciunile lor, ale înaintaşilor noştri, să ne învrednicească să putem spune şi noi ca apostolul Petru: Doamne, iată şi noi am lăsat toate! Suntem ai Tăi! Fă Tu ce vrei cu noi pentru totdeauna!

Evanghelia de astăzi se încheie apoi cu un rezumat al activităţii Mântuitorului. Citim la Matei, capitolul 4, versetul 23: Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţându-i în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Toată Galileea! Ce e aceea Galileea? E o provincie acolo, mică, până astăzi sfâşiată de tot felul de contradicţii, de interese. Dar Mântuitorul Şi-a format ucenicii, şi ei, după ce au plecat, au făcut ce a făcut Mântuitorul. Ei au străbătut şi ei, fiecare, partea care i-a căzut la sorţi, şi aşa a ajuns să fie vestită Evanghelia Împărăţiei în toată lumea. Să reţinem această frumoasă expresie pe care o foloseşte Sfântul Evanghelist Matei că Hristos a propovăduit prin oraşe şi prin sate to evangeleion tes basileias – Evanghelia Împărăţiei. După El şi ascultând trimiterea Sa, apostolii au făcut şi ei la fel, vestind, din oraş în oraş şi din sat în sat, Evanghelia Împărăţiei. Pe astfel de urme sfinţite au mers şi înaintaşii Oastei Domnului. Au mers din sat în sat, din oraş în oraş, până în cele mai grele situaţii şi locuri, în închisori, între prizonieri, în lagăre etc. Şi acolo au dus Evanghelia Împărăţiei. Şi, o, cât de puternică este această Evanghelie!

Pe 11 iunie, l-am sărbătorit pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii. Ce viaţă minunată de ostaş al lui Hristos la acest om! Cum a mărturisit el pe Hristos în situaţii care păreau imposibile: în Siberia, în locurile îngheţate, în lagăre, dar şi în sala de operaţie, întotdeauna cu mărturisirea, cu Sfânta Cruce şi cu icoana! Când i-au scos icoana a spus: Eu nu pot opera fără icoană! Şi au fost nevoiţi să-i pună icoana înapoi. Era regimul stalinist şi i-au pus icoana înapoi. Vedeţi ce minuni face Hristos! La sfârşitul războiului, Stalin i-a dat cea mai mare medalie, pentru câte vieţi a salvat el în timpul războiului. Pentru că, prin Hristos, oamenii fac lucruri imposibile. Părea imposibil în situaţia aceea să fii chirurg, dar şi episcop mărturisitor, un episcop care a mărturisit pe Hristos şi minunea vieţii întru El şi prin lucrarea sa ca medic. Părea imposibil! Ucenicii Domnului fac lucruri imposibile. Fratele Traian a săvârşit multe lucruri imposibile pentru mintea omului de rând, nu numai cele care sunt scrise în cărţi, nu numai cele de care mărturiseşte el sau mărturisesc alţii. Cele mai multe nu sunt scrise! Da, cred că şi cele mai mari lucrări şi fapte ale fratelui Traian nu sunt scrise, pentru că ele au fost trăite şi săvârşite în taina vieţii lui cu Dumnezeu. Şi numai în Împărăţia Lui se vor vedea toate în adevărata lor lumină.

Bunul Dumnezeu să ne facă vrednici de aceşti mari înaintaşi! Bunul Dumnezeu să ne întărească, ca noi înşine să fim gata să spunem de fiecare dată Da chemării Mântuitorului! Şi să-L urmăm până la capăt, făcându-ne slujitori ai Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”.

Pr. Prof. Vasile Mihoc (Sibiu)

din cuvântul rostit la Adunarea de comemorarea a fratelui Traian Dorz – Mizieş, 21 iunie 2020

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *