Alergarea Stãruitoare

Fiţi cu o purtare plină de bunăvoinţă şi prietenie îndatorată faţă de fiecare semen al vostru, în orice loc, în orice situaţie, în orice fel.
Fără a aştepta pentru asta nimic în schimb şi fără a vă supăra dacă, în loc să vi se dea măcar o cât de mică atenţie pentru asta, aţi întâlni priviri dispreţuitoare
sau gesturi urâte,
sau chiar cuvinte de ocară…
Mulţumirea sufletească pentru gestul vostru să vă fie de-ajuns. Răsplata lui Dumnezeu va urma sigur, după răsplata conştiinţei voastre.

1. Tu, care ai crescut cu mâncarea fraţilor
şi te-ai îmbrăcat cu haine de la fraţi,
şi ai învăţat cu bani de la ei,
şi ai ajuns la postul înalt, unde te îngraşi şi te lauzi, prin ajutorul frăţesc
– de ce eşti acum nerecunoscător, nesimţit şi netrebnic, dispreţuind familia duhovnicească la care i-a fost milă de tine şi te-a ajutat să-ţi poţi scrie şi tu ceva lângă numele tău?
Nici o viaţă nu-i atât de vrednică de dispreţ din partea tuturora ca a aceluia care dispreţuieşte şi uită binefacerile prin care a ajuns să fie şi el ceva.

2. Lăudărosule îngâmfat şi nerecunoscător, – acum poţi să-i dispreţuieşti pe cei care te-au ajutat, numindu-i inculţi, înapoiaţi, neştiutori şi ferindu-te de ei;
aceasta este cea mai neruşinată dovadă despre „cultura” ta… şi despre simţămintele „înalte” la care ai ajuns prin ea.
Vai de cel care numeşte răul bine (Isaia 5, 20),
care-l uită pe binefăcătorul său
şi care-i dispreţuieşte pe înaintaşii săi. Pe fruntea lor este semnul urât al josniciei, – dar ei încă nu-l văd. În curând însă se va arăta tuturor – şi în veci nu se va mai şterge…

3. Fiul meu, fiica mea – voi fiţi recunoscători totdeauna şi nu uitaţi datoria de a vă arăta frumoasele simţăminte faţă de cei ce v-au făcut sau vă fac bine.
Şi nu numai faţă de ei, ci şi faţă de oricine ar avea nevoie în vreun fel,
sau chiar şi dacă n-ar avea nevoie,
de bunăvoinţa voastră, – gândindu-vă că numai în felul acesta veţi putea plăti şi voi bunăvoinţa pe care v au arătat-o vouă alţii.

4. Fiţi binevoitori faţă de toţi oamenii ca şi cum le aţi fi fiecăruia dator aceasta.
Blândeţea voastră, căldura inimii voastre, bunul-simţ al purtării voastre, cuviinţa purtării voastre, delicateţea gesturilor voastre – toate să vă arate nobleţea caracterului vostru,
superioritatea sufletului vostru,
frumuseţea inimii voastre.

5. Fiţi cu o purtare plină de bunăvoinţă şi prietenie îndatorată faţă de fiecare semen al vostru, în orice loc, în orice situaţie, în orice fel.
Fără a aştepta pentru asta nimic în schimb şi fără a vă supăra dacă, în loc să vi se dea măcar o cât de mică atenţie pentru asta, aţi întâlni priviri dispreţuitoare
sau gesturi urâte,
sau chiar cuvinte de ocară…
Mulţumirea sufletească pentru gestul vostru să vă fie de-ajuns. Răsplata lui Dumnezeu va urma sigur, după răsplata conştiinţei voastre.

6. Binele are în el însuşi, de la Hristos, răsplata lui pentru inima care îl făptuieşte.
Orice altă plată îi scade din valoare. Şi din măreţie. Şi din frumuseţe.

7. Dacă împreună cu familia noastră suferim prigonirile credinţei,
dacă împreună purtăm durerile Evangheliei,
dacă împreună ne împărtăşim din Cuvântul Domnului, din Trupul şi Sângele Domnului, din cântările şi rugăciunile Domnului, din darurile şi binecuvântările harului Său
şi dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos,
– de ce atunci să nu ne dăm fiecare toate silinţele ca să ajungem la aceeaşi credinţă a inimii
şi la acelaşi fel de vorbire al gurii
cu toţi fraţii noştri şi cu toată Lucrarea Domnului în care zicem că suntem?

8. Cine nu-şi dă toate silinţele să fie aşa va fi judecat şi osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia dintre noi tot asta ne-o cere şi ne-o porunceşte de la începutul şi până la sfârşitul lui şi al nostru: să fim una într-un gând şi o inimă cu toţii.
Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm şi să fim aşa.

9. Vin câteodată peste adunarea lui Dumnezeu aşa nişte furtuni satanice şi aşa nişte cerneri ispititoare, încât parcă nu mai sunt nici două minţi care să gândească la fel,
nici două inimi care să simtă la fel,
nici două guri care să vorbească la fel.
Atunci se cere mai mult ca oricând privegherea şi rugăciunea.

10. Atunci fiecare vorbeşte în felul lui, crede în felul lui şi umblă în felul lui.
Nimeni nu mai ascultă pe nimeni.
Nimănui nu-i mai pasă de nimic.
Nici unul nu mai ţine seama de nici o rânduială, de nici o datorie, de nici o frică.
Vai ce vârtej satanic bântuieşte atunci peste tot! Şi peste toţi!

11. Atunci Cuvântul şi Adevărul lui Dumnezeu este sucit şi răsucit fără nici o teamă,
fraţii sunt dispreţuiţi fără nici o ruşine,
dragostea este călcată fără nici o milă,
Hristos este nesocotit fără nici o grijă,
iar diavolul [este] fără nici o piedică.
Dumnezeul nostru, ai milă de ai Tăi mai ales atunci.

12. O, ce vremuri de cumplită zăpăceală sunt acestea şi ce întuneric grozav se lasă în astfel de zile peste Lucrarea şi adunarea lui Hristos!
Ce joc îşi bate atunci satana de tot ce este al lui Dumnezeu!
Şi ce urâtă dovadă dau în faţa lumii şi a necredincioşilor, despre credinţa Domnului nostru Iisus Hristos,
toţi acei care până atunci s-au lăudat peste tot că ei sunt lumina lumii şi că ei sunt sarea pământului…
O astfel de vreme peste adunarea credincioşilor Domnului este o grozavă cernere a diavolului,
este o întunecare a minţii tuturor,
este o prăbuşire în starea cea mai rea.

13. De fapt, totdeauna la temelia dezbinărilor nu sunt versetele biblice sau fraţii lucrători ai Domnului… Ci la temelia tuturor dezbinărilor şi certurilor de partide din Biserica Domnului este numai păcatul.
Păcatul strică cugetul de la curăţia dragostei faţă de Hristos,
iar cugetul stricat răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi face dezbinări
din pricină că nu mai vede şi nu mai înţelege limpede. Fiindcă ochii lui sunt orbiţi de păcat.

14. Când ochii sunt orbiţi de păcat, atunci cel care îi vede păcatul îl mustră, iar cel care face păcatul şi-l apără.
Şi unul, şi altul spun la fratele mai mare, iar acela trebuie să ia o atitudine ori pentru unul, ori pentru altul.
Ce grijă mare se cere când stai între aceştia doi să faci o judecată dreaptă!

15. Cel învinuit pentru păcat, de obicei, îşi caută nu pocăinţa, ci caută sprijinitori. Şi se duce de spune ce vrea el altui frate, ducând vorbele rele la unul despre altul…
Şi astfel se creează partidele, apoi zavistiile, apoi dezbinările, ura şi nimicirea. Toate din păcat, – dar niciunul nu vorbeşte contra păcatului, ci contra celor care-l mustră.

16. Nimic pe lumea asta nu poate rămâne ascuns: nici dragostea, nici ura, nici binele, nici răul,
nici ce este plăcut lui Dumnezeu, nici ce Îi este neplăcut Lui.
Dacă cineva se află să facă un păcat, se află îndată şi altcineva care să-l vadă şi să-l spună.

17. Ce bine este când într-o biserică, într-o adunare, într-o familie mai sunt şi suflete care nu se lasă ispitite! Care nu se lasă trântite în păcat. Care nu se lasă atrase în mlaştina comună.
Care, când văd că păcatul a pătruns în Lucrarea lui Dumnezeu, se întristează, se frământă, se roagă, postesc şi luptă cu toate puterile lor contra răului…

18. Nu vorbiţi lumii despre fraţi.
Nu vorbiţi cu plăcere despre căderea cuiva.
Nu vorbiţi bârfind, judecând, clevetind, până ce nu s-a făcut tot ce se putea face spre mântuirea, şi nu spre pierzarea celui căzut.
Dumnezeu vrea salvarea sufletelor, iar nu pierzarea lor.

19. Când, după toate încercările nereuşite, sufletul căzut nu vrea şi nu vrea deloc să asculte, – atunci el se dovedeşte un fiu al pierzării.
Şi atunci rupe-o îndată cu el, cum spune Scriptura. Ca să nu te faci şi tu vinovat de păcatul neascultării lui.

20. În vremile binecuvântate ale credinţei, unul zice – şi toţi ceilalţi ascultă.
În vremile rele ale credinţei, fiecare zice – şi nimeni nu ascultă.
Când dragostea este fierbinte într-o adunare frăţească, atunci toate duhurile sunt unite, toate gurile au un grai, toate inimile au o simţire, toate minţile au un gând…
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm fierbinte, fă ca între noi şi ai noştri să fie totdeauna aşa.
Amin.

Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007

11. Această lucrare e o taină şi o minune dumnezeiască, după cum limpede a spus Mântuitorul că este ca şi cu vântul căruia „îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge” (In 3, 8).
Sau… este ca şi sămânţa care, pusă în pământ… creşte şi rodeşte.
Sau ca altoiul pus în pom: schimbă şi înnoieşte totul.
Sau este ca aluatul pus într-o frământătură: dos-peşte şi îmbunătăţeşte totul…
12. Dumnezeu, în tot ce face, este înţelept şi bun! Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează.
Învăţând, El îl face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care îi învaţă pe alţii.
Ducând lumină, El îl face tot mai luminos pe acela prin care îi luminează pe alţii.

13. Precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită şi mai plină de roadele Duhului Sfânt. Căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.
Trebuie mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuţi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să-i poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evr 12, 14). (mai mult…)

1. Înseşi Biblia şi Biserica folosesc un limbaj duhovnicesc, înfăţişându-l pe adevăratul creştin ca pe un „bun ostaş al lui Hristos”, chemat să lupte şi să sufere pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru nimicirea păcatului (II Tim 2, 1-5) – chiar şi la botezul lui în credinţa creştină.
Unui astfel de „ostaş” al Domnului i se porunceşte să ia toată „armătura” Duhului Sfânt, ca să poată ţine piept împotriva uneltirilor vrăjmaşului diavol.
Şi este vorba acolo despre „centura” Adevărului, „platoşa” neprihănirii, „scutul” credinţei, „coiful” mântuirii, „sabia” Duhului (Ef 6, 11-17).

2. O, dacă acest deosebit har ceresc ce vine spre noi prin această binecuvântată Lucrare ar fi înţeles tot atât de bine şi de către cei din fruntea Bisericii şi a poporului cum îl intuieşte mulţimea cea mare şi de jos!
Ce minunat s-ar împlini atunci planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru îl are cu ţara noastră! Şi cum s ar schimba atunci de radical tot cursul istoriei noastre!
Dar atât „elita” noastră naţională, cât şi cea reli-gioasă, nu numai că n-au înţeles, dar au şi zădărnicit acest plan dumnezeiesc, după cum zădărnicise cândva şi elita poporului iudeu (Lc 7, 30).
Spre nefericirea noastră de astăzi ca şi a acelora de demult. (mai mult…)

11. Dumnezeu, Care veghează necurmat asupra planurilor Sale, spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârşind minunea Sa ca şi cum totul ar fi fost firesc, normal, obişnuit.
Ca şi când omul ar fi acela care face şi care alege, – şi nu Dumnezeu.

12. Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc, crezând că şi le pun la cale pe ale lor.

13. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce multă roadă…” (In 12, 24).
Astfel „moartea” grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.
El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care o duce spre rodul pe care îl pregăteşte.
Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…
Aşa şi noi, aşa şi ale noastre… (mai mult…)

1. Orice lucrare de pe lumea aceasta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual, iar celălalt material. Unul nevăzut, cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu, – şi celălalt văzut, care începe cu omul rân-duit pentru aceasta.
Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.

2. Începutul nevăzut este în cer, încolţit din gândurile minunate ale lui Dumnezeu cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu Care a conceput-o le cunoaşte.
Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă. Încolţit în vreo conştiinţă. Şi determinat de nişte stări şi de nişte împrejurări, de nişte datorii şi de nişte răspunderi care cer această lucrare şi o poruncesc cu tărie de nebiruit.

3. Împrejurările creează datoria.
Datoria creează nevoia.
Nevoia alege omul.
Şi timpul.
Şi felul lucrării.
Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu luate mai dinainte în Cer –
sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.

4. Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare ale lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El.
Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare,
împinşi de îndemnul duhului satanic şi potrivnic lui Dumnezeu.

5. În toată desfăşurarea tuturor întâmplărilor istoriei este numai înfruntarea celor două puteri: Puterea Binelui, care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi creaturilor lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Domnul, –
şi Puterea Răului, care luptă împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat.
Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.

6. Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan capitolul 1, versetul 1. Acest Început izvorăşte din Iisus – Cuvântul lui Dumnezeu – Care era mai înainte de orice început.
Din El şi cu El – Care era în Tatăl, cu Tatăl şi ca Tatăl – au început toate.
Cu El continuă toate.
Şi cu El vor sfârşi toate.
Acesta este adevăratul Început. Căci el este în Cer şi din Cer. În Veşnicie şi din ea.
Şi numai după acel început de la Ioan capitolul 1 vine începutul de la Matei 1, 1 – apărând undeva în Timp, pe parcursul vieţii unui popor şi [într-un anumit] loc. Potrivit măsurii în care îl putem înţelege şi primi noi.
Nemărginitul lua astfel forma mărginitului după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru a înţelege, unui copil îi arătăm desenat un cerculeţ cu câteva linioare şi îi zicem: „Iată, acesta este soarele!”…
Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeţ – [forma] sub care îl priveşte copilul – şi până la soarele adevărat!

7. Suntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară. Nu putem pătrunde nici în cele pe care le vedem, decât atât de puţin – şi atunci cât oare mai avem de pătruns în cele ce nu le ve-dem!
De aceea cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna-credinţă. Fără ea nu se poate nici afla, nici păstra nimic din Adevăr.

8. În lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obişnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc.
Dumnezeu a binevoit să Şi-i aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa după cu totul alte criterii decât lumea.
Dar chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată nu este nevoie decât de adevăr… Nu este nevoie decât să iubeşti Adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte călăuzită numai de buna-credinţă.

9. Ştim că tot ce facem şi spunem este văzut şi ju-decat de Dumnezeu, Căruia avem a-I da seamă în cu-rând, fiecare dintre noi, de tot ce am făcut,
de tot ce am spus,
de tot ce am scris,
de tot ce am gândit.

10. Pentru orice acţiune îţi trebuie mai întâi un om.
Cu cât acţiunea este mai însemnată, cu atâta omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.
Fără un om ales, – Dumnezeu n-a făcut nici o lucrare aleasă.

va urma

Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008

24. Gândul şi duhul dărniciei este pus de Dumnezeu în orice suflet care este curat în felul venirii lui la Hristos.
Şi care vrea să umble în chip frumos şi plăcut Dumnezeului său.
Duhul Sfânt este în primul rând Duhul unei dărnicii bogate.
El de la început S-a arătat plin de orice dar bun,
cu o revărsare de dărnicie în toate privinţele peste Biserica şi Lucrarea Sa.

5. În nici o privinţă Duhul Domnului nu S-a arătat sărac sau zgârcit faţă de noi.
Nici chiar în privinţa darurilor trupeşti.
Priviţi în viaţa unui om cu adevărat credincios – cât de darnic şi de bogat în bunătate Se arată şi S-a arătat Dumnezeu faţă de el în toate privinţele!
Dar faţă de toţi oamenii, bunătatea Tatălui Ceresc a fost şi este tot aşa de plină de dărnicie şi de binefaceri… (mai mult…)

11. Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme şi la un loc – dacă n-a fost până la sfârşit – în zadar a fost.
Oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioşia şi ascultarea lui faţă de Hristos, chiar până la bătrâneţea lui,
şi oricât de curată să-şi fi dus el sfinţirea vieţii sale,
– dacă aceasta nu este dusă până la moarte în frică de Dumnezeu,
în ferirea de păcat şi de rătăcire,
în dragoste şi în părtăşie cu fraţii săi,
– toate acestea pot fi în zadar. (mai mult…)

7. Pe cel care tace nu-l poţi uşor cunoaşte ce fel de credinţă are, dar pe cel care vorbeşte, uşor îl poţi afla ce crede.
Cine crede cu adevărat în Hristos şi în Venirea Lui, – acela nu poate să tacă.
Cine crede în viaţa şi în răsplătirea pe care o va aduce Hristos la venirea Sa, potrivit cu faptele fiecăruia, – acela mărturiseşte asta.
Cine crede sincer, cine crede puternic, cine crede cu adevărat,
– acela este şi poate fi uşor recunoscut întâi din vorbirea sa.
Apoi din felul cum el trăieşte însuşi, sincer şi smerit, ceea ce crede şi propovăduieşte altora.

8. Cuvântul credinţei vii şi adevărate este cald, este înţelept, este dulce şi este sigur.
Cuvântul credinţei moarte şi false este rece, încurcat, bâjbâitor şi îndoielnic.

9. Înfăţişarea celui ce trăieşte mărturisirea sa este luminoasă, smerită, curată, încrezătoare, apropiată, prietenoasă, puternică şi sigură.
Înfăţişarea celui ce nu trăieşte el însuşi ce spune este aspră, îngâmfată, prefăcută, respingătoare, încrezută, neprietenoasă, slăbănoagă şi şovăielnică. (mai mult…)

Amintirile noastre şi faptele noastre din lume nu se duc nici cu sufletul în cer şi nici cu trupul în pământ. Ele rămân în urma noastră aici, printre cei cu care am trăit, ca să le spună mereu cine am fost şi ce am făcut.
Numai la Judecata din Urmă vor merge acolo odată cu noi, ca să ducă Judecătorului mărturia roadelor lor rămase după noi.

7. Există multe feluri de falşi credincioşi – spune un cuvânt părintesc – printre care sunt următorii:
– cei ce fac binele pentru un câştig pământesc,
– cei ce vor prin asta să se arate lumii, spre a fi lău-daţi,
– cei ce vor să-şi ascundă astfel zgârcenia inimii lor,
– cei cu gândul că vor fi răsplătiţi mai cu mult,
– cei ce fac binele de frica pedepsei…
Toţi aceştia sunt făţarnici şi se pot bucura câteva clipe de „binefacerile” lor.
Dar Judecata lui Dumnezeu va fi aspră şi pentru ei
ca şi pentru cei care nu fac, tocmai pentru asta. (mai mult…)