Odată L-am văzut trecând
Cu turma pe Păstorul Blând,
Mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor. (mai mult…)
Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Ca o oaie fără glas
De când eram un gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau o cale scurtată (cale fără de lege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei, îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta, opreşte-te din calea fărădelegilor!“, dar omul nici habar n-are de această oprire. (mai mult…)
Două grăunţe
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surato, grăi un grăunte rămas neacoperit de pământ, pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric“.
Dar în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi îl înghiţi. Grăuntele cel îngropat, în schimb, nu peste mult ieşi afară şi rodi un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ne ţine îngropaţi în încercări, decât să ne fure „păsările cerului“ (Luca 8, 5). (mai mult…)
După tuns, creşte lână nouă
Pierderi mici – binecuvântări mari
În legătură cu tunsul oilor, să ne gândim încă la ceva. Cu noi e ca şi cu oile: după ce foarfeca Domnului ne-a tuns, creşte lână nouă. Când Domnul ne ia cu o mână bunurile cele pământeşti, cu cealaltă ni le dă împătrit.
Noi ne plângem când ne ajung pagubele cele mici, dar ele ne sunt de lipsă pentru a putea primi pe urma lor darurile şi binefacerile cele mari.
Dacă am pierdut o slujbă, Domnul ne câştigă alta. Dacă suntem izgoniţi dintr-un loc, Domnul ne pregăteşte altul. Când o uşă ni se închide, Domnul ne deschide alta.
Domnul le-a luat mana israelitenilor atunci când aveau bucatele Canaanului. Şi le-a înţărcat apa stâncii atunci când aveau apele Iordanului. Când Domnul ne ia ceva, asta însemnează că El vrea să ne dea mai mult.
Este un lucru constatat: pe locul unde pământul s-a curăţit de spini, acolo creşte recolta mai bogată.
Tot aşa e şi cu un ogor sufletesc: unde mai înainte au fost spinii suferinţelor, creşte cea mai bogată şi binecuvântată recoltă duhovnicească.
O, voi, oi din turma cea binecuvântată a Domnului, să nu vă înspăimântaţi când foarfecele Lui se apropie de „lâna“ voastră. „Tunsul“ acesta e o binecuvântare. Lâna va creşte iarăşi, mai mare şi mai bogată. Deci puteţi cânta liniştit: Fericită pierdere, fericit câştig… Doamne, fii binecuvântat!
Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”
„Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El“ (Evrei 12, 5).
Să ne gândim apoi că cel ce tunde tunde la timp potrivit. Ar fi o nebunie să tundă cineva oile în timpul iernii. Este chiar şi un proverb care spune că „Dumnezeu îndulceşte vântul pentru mieii cei tunşi“.
Oile sunt tunse când este cald, timp frumos, ca să se simtă mai bine după ce au scăpat de lână. Când vine vara, vine timpul pentru tunsul oilor.
Aţi observat vreodată că Domnul, când ne trimite întristarea, alege totdeauna timpul cel mai potrivit? Este doar o rugăciune pe care o spunea Apostolilor: „Rugaţi-vă, ca fuga voastră să nu fie iarna“. Duhul acestei rugăciuni poate să fie simţit în timpul suferinţelor.
El nu vrea să ne trimită încercările cele mai mari în timpurile cele mai grele. Când sufletul vostru este împovărat, atunci nu vă trimite o sarcină prea grea. El păstrează asemenea greutăţi pentru timpul când aveţi bucuria în Domnul Care este tăria voastră. Este şi un fel de presimţire că o suferinţă este aproape atunci când noi avem bucurii prea multe. Însă mântuirea se apropie când întristările sunt prea mari. Domnul nu ne trimite două mâhniri în acelaşi timp; sau, dacă o face, ne trimite putere îndoită. Timpul tunsului Său este ales cu multă înţelepciune.
Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”
Pierderea lânii
Şi noi trebuie să părăsim toate cele pământeşti
După ce a fost spălată şi după ce s-a uscat, oaia este trântită la pământ şi cel ce o tunde se apucă de lucru. Biata făptură pierde lâna sa cea plăcută.
Şi voi veţi pierde ceea ce vă era plăcut. De altcum, noi nu pierdem nimic, căci n-avem nimic.
Fratele meu! Nu este bun pământesc pe care nu trebuie să-l părăseşti. Nimic nu este al nostru, decât Dumnezeul nostru.
Cum – ar zice cineva – nici măcar păcatele noastre nu sunt ale noastre? Nu! Căci păcatele au fost ale noastre, însă Domnul Iisus le-a luat asupra Sa. (mai mult…)
– Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu bun şi iertător, zicea un om către un cineva din Oastea Domnului dar uită-te în lume, că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile Lui.
Ostaşul a răspuns foarte cuminte, astfel:
– Când o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păstorul? Fluieră după ea şi o strigă pe nume, dar oaia n-ascultă. O ameninţă cu băţul, dar n-are grijă. Zvârle cu ceva după ea, dar oaia şi mai mult se depărtează. Pe urmă trimite câinele după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă. Abia după această supărare, oaia se întoarce înapoi.
Aşa e, frate dragă, şi cu noi. Domnul, Păstorul cel Mare şi Bun, a încercat prin multe şi felurite chemări dulci să ne întoarcem înapoi din răutăţi, în turma Lui cea binecuvântată. Dar noi n‑am vrut să ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri şi urgii care ne împresoară şi ne muşcă din greu, încercând să ne întoarcă în turma Lui cea sfântă. Vai de cei care nici acum nu înţeleg şi nu ascultă glasul şi chemările Scumpului nostru Păstor!
Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”
„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-8).
„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate“ (I Petru 2, 23).
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ este un strigăt al durerii extrem de mare, însă nu este un glas de tânguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura omenească revoltându-se. Multe sunt tânguirile lui Ieremia, însă puţine sunt tânguirile lui Iisus. Iisus a plâns şi a asudat stropi mari de sânge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo revoltă în inima Sa. (mai mult…)
– Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu bun şi iertător, zicea un om către un cineva din Oastea Domnului dar uită-te în lume, că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile Lui.
Ostaşul a răspuns foarte cuminte, astfel:
– Când o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păstorul? Fluieră după ea şi o strigă pe nume, dar oaia n-ascultă. O ameninţă cu băţul, dar n-are grijă. Zvârle cu ceva după ea, dar oaia şi mai mult se depărtează. Pe urmă trimite câinele după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă. Abia după această supărare, oaia se întoarce înapoi.
Aşa e, frate dragă, şi cu noi. Domnul, Păstorul cel Mare şi Bun, a încercat prin multe şi felurite chemări dulci să ne întoarcem înapoi din răutăţi, în turma Lui cea binecuvântată. Dar noi n‑am vrut să ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri şi urgii care ne împresoară şi ne muşcă din greu, încercând să ne întoarcă în turma Lui cea sfântă. Vai de cei care nici acum nu înţeleg şi nu ascultă glasul şi chemările Scumpului nostru Păstor!
Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”