Cântarea anilor

O, floare a frumoasei Lucrãri a lui Hristos
crescutã ca lumina curatului prinos
privitã ca podoaba lãcașului slãvit,
ca roua pârguitã a grâului sfințit,
ca roua dimineții senine pe pãmânt
– fii binecuvântatã de gândul cel mai sfânt.

Pãzeascã-ți mii de îngeri curatele comori,
fereascã-te de ochii adânc ispititori,
îndepãrteze-ți gândul vrãjmașului pândar,
pãstreze-ți ca lumina ofranda pe altar
spre Pururea Fecioarã a Cerului privind
virtuții nepãtate sfințenia primind.

Dorim trãirii tale podoabele cerești
iubirii neprihana candorii îngerești,
sã fii ca alabastrul cu-adânc plãcutul mir
ca o podoabã-scumpã din aur de ofir
ca fața sfintei mese de in imaculat,
ca grâul dimineții de sori încununat,
ca gândul rugãciunii a-toate sfințitor,
ca fașa Aurorii,
ca ziua fãrã nor,
ca cele cinci fecioare primite la ospãț,
ca apa cea sfințitã a Veșnicei Cetãți. (mai mult…)

Ce-adânc mã mângîi Tu Pãrinte
când noaptea îmi îndrept spre Tine
iubirea inimii fierbinte
de unda lacrimilor line.

Ce-adânc mã mângâi Tu când zorii
zâmbesc pe-a zilei nouã faţã
şi noul har îmi dã fiorii
curaţi ai dragostei de viaţã.

Ce-adânc mã mângîi Tu când toate
cãrãrile pãrând închise
în clipa cea din urmã poate,
vãd zarea luminându-mi-se.

Ce-adânc mã mângîi Tu când seara
cu genele înrourate
îşi lasã fruntea lin povara
pe mâinile împreunate.

Ce-adânc mã mângâi Tu oriunde
şi-n orice timp mã-nalţ spre Tine
când inima-n adânc ascunde
trãirea dragostei divine.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Am suferit prin lume atât de mult încât
ar trebui sã-mi fie de toate doar urât.

Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrãjmaşi şi hoţi
încât ar fi cu dreptul sã mã fi rupt de toţi.

Şi-atea zile negre mi-au fost din câte-avui
cã n-ar mai fi vreun bine nici uneia sã-i spui…

– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rãu
de tot ce-a fost vreodatã frumos pe drumul sãu.

De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi dupã-acelea în care-am fost urât.

Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milã şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit.

Iar pentru câte clipe frumoase-am cunoscut
iert anii lungi de chinuri şi tot ce m-a durut.

De-aceea azi când toate le las eliberat
mi-e parcã drag de lumea prin care-am şi cântat!

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Voi cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scãpare
voi pân-la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare.

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi
pliniţi al vostru legãmânt
cãci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Voi cei ce L-aţi chemat la greu
iar El v-a scos din suferinţã
voi pânã-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţã.

Îi datoraţi sã-L preamãriţi
pentru-ndurãrile-I slãvite
sã-L lãudaţi şi sã-I slãviţi
minunile de voi trãite.

Îi datoraţi trãind frumos
sã fiţi urmaşilor luminã
sã aibã şi în ei Hristos
pe veci încredere deplinã.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El şi-a-mplinit Cuvântul dat
dar cum vi-l împliniţi voi oare?

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Singurãtãţi şi depãrtãri
mã-nchid ca-ntr-o cetate
şi-adesea printre negre zãri
nici gândul nu-mi strãbate
– dar când spre Tine Doamne vin
uşor mi-e totul şi senin.

Dezamãgiri şi-ndurerãri
mã ard şi mã sfâşie
şi-n toate cele patru zãri
vãd numai vijelie
– dar când spre Tine Doamne vin
mi-e totul paşnic şi senin.

Neliniştiri şi-ameninţãri
mã-nconjur ca o mare
şi cât privesc în depãrtãri
nu-i cale nici scãpare
– dar când spre Tine Doamne vin
mi-e liber totul şi senin.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Eu lupt mereu cu mine
ispita s-o înving,
trecând pe lângã lume
sã pot sã n-o ating!

Mã lupt, dar cât de-adâncã
e-n mine pofta rea
şi firea cum mã-ndeamnã
cu vinã cãtre ea!

Ce dulce pare şoapta
pãcatului tâlhar
ce-mbietoare-i cupa
veninului amar!

– O Doamne-mprospãteazã-mi
puterea mea oricând
ispita ce mã-ndeamnã
s-o pot zdrobi luptând.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Voi cei adânc cãzuţi în patimi
ce vreţi iertarea sã v-aflaţi
de şapte ori spãlaţi în lacrimi
de Domnul sã vã apropiaţi.

Veniţi spre El cu gând cucernic
şi duh curat în orice fel
cãci Dumnezeu Atotputernic
şi-nfricoşat de Sfânt e El.

Voi cei ce vreţi a Lui Credinţã
în lume s-o mãrturisiţi
de şapte ori în pocãinţã
sã vã spãlaţi – şi-apoi vorbiţi.

Voi cei ce-n slujba Lui divinã
voiţi pe veci sã vã predaţi
de şapte ori pe zi-n luminã
fiinţa-ntreagã vã spãlaţi.

Ce sfânt se cere sã ne fie
şi gând şi cuget ne-ncetat,
ca sã venim cu vrednicie,
spre Tronul Tãu înfricoşat.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Nu mi-am pierdut nici una din vorbele rostite
pe-o cale cunoscutã s-au înşirat pe rând
şi-au mers sã mã aştepte acolo unde-odatã
pe ultima urmând-o, voi fi şi eu curând.

Nu mi-am pierdut nici una din urmele vieţii
pe care-n zi sau noapte, cu vinã sau cu har,
le-am semãnat prin locuri, prin inimi şi prin clipe
– le voi gãsi-adunate odatã toate iar.

M-aşeaptã toate-toate la capãtul de-aproape
cu zâmbet sau cu lacrimi, cu slavã sau mustrãri
sã-mi apere lumina şi numele de moarte
sau Celui Drept sã-mi cearã plãtitele ocãri.,

– O, dragi cântãri alese, veniţi atunci spre mine
cu dragostea cu care m-am dus şi eu spre voi,
cum eu v-am pus podoabe sã fiţi voi mai frumoase
sã-mi puneţi şi voi mie în Ziua de Apoi.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Doamne, nu sunt vrednic sã-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încã spre ispite,
mâinile ce-au încã urme de ruşine,
buzele ce-au încã vorbe nesfinţite…

Doamne, nu sunt vrednic sã-Ţi dezleg cureaua
încãlţãrii Tale când îmi vii în casã,
peste-a Tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele negre urme lasã.

Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curatã…
– Tu i-ai dat în flãcãri inimii iertare
dar ea nu-şi mai iartã vina niciodatã.

Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lãsat în alţii lacrimã şi rane,
buzele iubirii le-am udat cu fiere
mâinilor blândeţii le-am bãtut piroane.

Doamne, nu sunt vrednic… dar cu ce-ndurare
mã-nconjori cu flãcãri, mã hrãneşti cu jale
şi m-adapi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri, rodul trudei Tale!…

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Deschid a nu ştiu câta oarã
fereastra-n noaptea cea adâncã,
deschid Iisuse, dar afarã
tot noapte-i şi-ntuneric încã.

Cu ochii obosiţi de veghe
privesc în zarea de cenuşã
dar cerul peste tot în zeghe
şi peste zare tot cenuşã.

Ascult, şi parc-aud blesteme
şi plâns şi ceva ce se frânge…
– Nu-i vântul, vântul altfel geme
nu-i ploaie, ploaia altfel plânge!…

Privesc ţi parcã-nlãnţuite
trec mii şi mii de umbre supte
– ce stinşi li-s ochii din orbite
la jertfele acestei lupte!

Înfiorat mã strâng în şoapte
şi ard pe-un rug de rugãciune
ce noapte-i Doamne… ce mai noapte
şi inima ce taine-mi spune!…

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”