Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Catehism

Catehism

DESPRE CONŞTIINŢA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este conştiinţa morală?

Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei»[1]. (mai mult…)

DESPRE PORUNCILE BISERICEŞTI ( II )

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Care este a cincea poruncă bisericească?

Să ne rugăm pentru ocârmuitorii noştri.

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că este de datoria creştinului să se roage lui Dumnezeu de ajutor pentru toţi cei ce se îngrijesc de binele sau vremelnic şi veşnic. Astfel, Biserica cere să ne rugăm pentru patriarh, mitropolitul sau episcopul eparhial şi întreg clerul, pentru ocârmuitorii ţării şi pentru toţi cei care fac bine Sfintei Biserici şi se străduiesc să întărească credinţa ortodoxă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii…, ca să petrecem viaţa paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (I Tim. 2,1-3). Creştinul să nu uite în rugăciunile sale nici pe cei trecuţi din viaţa aceasta, căci rugăciunile celor vii le folosesc mult celor răposaţi. Învăţătura acestei porunci se desprinde din porunca dragostei faţă de aproapele.

Care este a şasea poruncă bisericească?

Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului, în vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.

Ce învaţă această poruncă?

În anumite împrejurări, chiriarhii locului au dreptul şi datoria să rânduiască zile deosebite de post şi rugăciune, iar creştinii au datoria să le ţină cu toată curăţia inimii, fiind spre folosul lor. Pe când Sfântul Apostol Petru se găsea închis de Irod, „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică’ (Fapte 12, 5) şi îngerul Domnului l-a izbăvit.

Care este a şaptea poruncă bisericească?

Să nu citim carţile ereticilor.

Ce învaţă această poruncă?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având de la Dumnezeu chemarea să călăuzească pe creştini pe drumul dreptei învăţături, are datoria să atragă luarea-aminte a acestora asupra tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acest drum. Astfel, prin porunca aceasta le cere celor care nu sunt întăriţi în cunoaşterea şi înţelegerea cuvântului dumnezeiesc să se ferească de citirea cărţilor potrivnice credinţei adevărate, cum sunt cele ale ereticilor, spre a nu fi amăgiţi de învăţături pierzătoare de suflet (I Tim. 4, 7), ci să se hrănească „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim. 4, 6).

Care este a opta porunca bisericească ?

Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.

Ce învaţă această poruncă?

(mai mult…)

DESPRE PORUNCILE BISERICEŞTI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Cum se numesc poruncile privitoare la îndatoririle credincioşilor faţă de Biserică şi câte sunt?

Se numesc porunci bisericeşti şi sunt nouă.

Care este întâia poruncă bisericească?

Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare.

Ce învaţă această poruncă?

Această porunca tâlcuieşte porunca a patra dumnezeiască, arătând felul în care sunt datori creştinii să prăznuiască zilele de sărbătoare. Ea cere creştinului să se roage lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17), fiindcă rugăciunea este mijlocul cel mai potrivit de a înfăţişa înaintea lui Dumnezeu gândurile şi simţămintele religioase, de a-I mulţumi pentru binefacerile primite şi a-I cere ajutorul pentru diferitele trebuinţe cinstite ale vieţii. Rugăciunea să fie făcută cu înfrângerea inimii şi cu smerenie, căci „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50,18). Fără smerenie nu este cu putinţă adevărata credinţă creştină, iar fără credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu.

Porunca aceasta îl îndatorează pe creştin la rugăciune zilnică, iar în zilele de sărbătoare, să ia parte la sfintele slujbe rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. (mai mult…)

LEGEA MORALĂ ( IV )

Ce sunt legile bisericeşti?

Sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la întemeietorul ei de a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).

Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creştin este îndatorat să asculte de ele.

Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă, porunci bisericeşti.

Ce sunt canoanele?

Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

LEGEA MORALĂ ( III )

Ce este legea morală a Noului Testament?

Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17).

Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7, 12), dar numai „călăuza spre Hristos” (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasa în care se află şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului

Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament legea Evangheliei sau legea creştină). (mai mult…)

LEGEA MORALĂ ( II )

S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?

Noi credem şiu mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea oumlui, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amanunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).

Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă – adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască – se împarte în legea Vechiului Testament şi în legea Noului Testament.

(mai mult…)

LEGEA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui Dumnezeu?

Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legi.

De câte feluri sunt legile?

Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri:

1) Legi dumnezeieşti şi 2) Legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind: 1) Legea veşnică; 2) Legea morala firească şi 3) Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.

Legile omeneşti cuprind: 1) legi bisericeşti şi 2) legi civile.

Să vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi. (mai mult…)

DRAGOSTEA CREŞTINĂ ( II )

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii” (Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească. În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi Dumnezeu cel veşnic este iubire.

Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste[1].

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»[2] şi în întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate, veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi, fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei, deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu. „De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul’ (I Ioan 3, 18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15) spune Mântuitorul. înzestrată cu astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi viaţa credinciosului.

Care sunt roadele dragostei?

Roadele cele mai de seamă ale dragostei sunt:

1)   Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21) – spune Mântuitorul.

2)   Ferirea de păcat: «Nu este nici un păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în tălmăcirea Epistolei I către Tesaloniceni, pe care întocmai ca focul să nu-l ardă puterea cea mare a dragostei. Mai uşor poate rezista o uscătură nebăgată în seamă, decât păcatul, la puterea dragostei»[3].

3)    Cine iubeşte pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale şi se bucură de bunătatea Lui: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EF (I Cor. 2, 9).

4)   Liniştea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea, blândeţea, pacea şi bună- voirea între oameni; căci: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).

5)    Odrăsleşte mântuirea sufletului: „Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: învăţătorule,- ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10, 25-28).

Pentru astfel de roade, dragostea creştină este cu adevărat „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14) şi „împlinirea legii” (Rom. 13, 10).

Văzând deci însemnătatea covârşitoare a dragostei, creştinul trebuie să-şi dea silinţa să o păstreze, să o întărească în sufletul său şi să o sporească în viaţa sa.

De bună seamă, aceasta se face întâi prin lucrarea harului dumnezeiesc, după cuvântul Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dar creştinul are şi el datoria să lucreze şi să se folosească de toate mijloacele care pot înmulţi dragostea.

Care sunt mijloacele cele mai de seamă prin care creştinul îşi poate întări şi înmulţi dragostea?

Acestea sunt:

1)     Cugetarea asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de lume, pentru mântuirea căreia Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu;

2)   Cunoaşterea cât mai temeinică a învăţăturii creştine;

3)  Rugăciunea stăruitoare şi fierbinte către Dumnezeu;

4)  împărtăşirea cu Sfintele Taine;

5)  Râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;

6)   Cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat cea mai măreaţă pildă de dragoste;

7)    Lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile pământeşti;

8) Facerea de bine faţă de aproapele.

12. Care sunt păcatele împotriva dragostei creştine?

în înţeles mai larg, fiecare păcat este îndreptat împotriva dragostei, fiindcă această virtute este temelia vieţii creştine şi porunca cea mai de seamă pentru creştin.

Dar întrucât dragostea este şi o virtute deosebită, sunt şi păcate îndreptate direct împotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura faţa de Dumnezeu, adică împotrivirea cu duşmănie faţă de învăţătura Sa şi faţă de rânduielile bisericeşti, socotindu-L pe El răzbunătorul nedrept al fărădelegilor şi urzitorul nenorocirilor (Ioan 15,18); 2) împietrirea inimii faţă de primirea mijloacelor puse la îndemâna creştinului pentru mântuirea sa; 3) Pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Făţărnicia, prin care cineva se arată că iubeşte pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu şi cu inima şi fapta; 5) Iubirea de sine peste măsură (egoismul), din care se nasc multe alte păcate; 6) Alipirea pătimaşă de bunurile pământeşti: „Că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint” (I Tim. 6, 10).

 


[1]    Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu,1946, p. 64.

[2]    Idem, p. 199.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXII, col. 420

(mai mult…)

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa; prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. îl îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). (mai mult…)

DESPRE POSTURI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este postul?

«Postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti si de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să îi fie milostiv Dumnezeu. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu…»[1].

Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire. Dar este în acelaşi timp, şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu. (mai mult…)