Cornel Rusu

Prigonirile de totdeauna apăreau crude, înspăimântă-toare, dar aveau marele efect acela de a se răspândi cu iuţeală nebănuită Evanghelia mântuirii, creşterea numărului credin-cioşilor, al numărului caselor puse în slujba mântuirii sufle-telor, creşterea considerabilă a unităţii frăţeşti, a părtăşiei dragostei în Duhul Sfânt. Fraţii se privesc cu dragoste; şi când dragostea-i curată, nu sunt bănuieli rele sau prejudecăţi. În dragoste familia-i duhovnicească. Fără dragoste dumneze-iască nu-i nimic. Şi ceea ce se pare că este curând se dezbină.

Prigonirile celor fărădelege fac ca adunarea Domnului să crească şi în intensitate, să se adâncească tot mai mult în cunoaşterea lui Hristos-Domnul, iar viaţa spirituală să fie tot mai strânsă de învăţătura divină, dezbrăcând ce este trecător, asemănându-se cu Hristos, grăbind astfel ziua revederii, ziua cea mare a Domnului Iisus, şi, îmbrăcaţi în straie albe ca de nea, să strălucească de bucurie. (mai mult…)

O, Golgota, pe tine s-a ridicat o cruce, pe a cărei greutate se omoară păcatele noastre şi nu numai ale noastre, ci ale lumii întregi.

O, Mântuitorule, această greutate era comună nouă, dar singur ai purtat tot conţinutul greu. Singur ai purtat Crucea pe care oamenii n-au putut-o ridica. Ai pătimit pentru noi şi în locul nostru, luând din povara comună tot, căci oamenii n-au putut-o duce. Patimile tale au fost compătimire. Tu eşti nu numai pătimitorul, ci şi compătimitorul omenirii, şi doreşti ca şi noi, pe cât ne este cu putinţă, asemeni lui Simon din Cirene (cf. Mt 27, 32), să împărţim povara, purtând fiecare părţile noastre mici din Crucea comună. Asemeni Sfântului Tău Pavel, să ne răstignim şi noi am vrea, precum doreşti, dar ajută-ne ca răstignirea să fie împreună cu Tine, asemeni Ţie, ca să trăim veşnic împreună cu Tine, de aici, pentru slava ce va să fie (cf. Gal 2, 20; Rom 6, 5-9; II Cor 5, 15-17; Ef 5, 2; Tit 2, 14). (mai mult…)

Un creştin, anume Cozlov, se ruga: „Auzi, Hristoase, rugăciunea mea, luminează-mi Tu sufletul meu, şi ca faţa mării smereşte-mi a inimii mele iritare furtunoasă… Pe mine nu mă îngrozeşte crucea mea – suferinţa prin credinţă înfloreşte. Însuşi Dumnezeu ne trimite cruci, iar crucea noastră ne dă pe Dumnezeu. Gata fiind a merge după Tine, eu rog ca duhul meu să-l întăreşti, doresc să port cununa cea de spini, cum singur Tu, Hristoase ai purtat. Dar în întunecoasa soartă întristată, deşi sunt fără de ochi şi fără picioare, încă mai arde în trupul meu ucis focul patimilor turbate”. Poetul I. I. Cozlov, fiind paralizat, a rămas deodată fără ochi şi fără de picioare, şi întreaga lui viaţă a fost un şir de dureri insuportabile şi de suferinţe. Şi cu toate acestea, în colecţia lui de versuri se pot vedea minunate imnuri spre slava lui Dumnezeu. Competentul cunoscător Belinschi vede în creaţia literară a lui Cozlov că talentul i-a fost strâns legat cu viaţa. Că talentul lui a fost exprimarea sufletului său, şi fără pierderea vederii Cozlov ar fi trăit toată viaţa nebănuind să aibă calităţi de poet.

Zice Fericitul Augustin, printre altele: „De ce omul bun este sărac, iar cel rău – bogat, desfrânatul se bucură, iar cel binecredincios îndură supărări, necinstitul se foloseşte de o bună sănătate, iar cel evlavios cade sleit de puteri?” Însă există şi ceva ce nu se explică totdeauna: „moartea timpurie răpeşte pe copiii folositori pentru omenire, iar cei care parcă nici n-ar fi trebuit să se nască trăiesc prea mult… Cine va culege sau va număra toate faptele de felul acesta?” În viaţa noastră pământească judecăţile drepte ale lui Dumnezeu se ascund de la simţul şi înţelegerea muritorilor, deşi, de altfel, Fericitul Augustin adaugă: „în această chestiune nu se ascunde de credinţa evlavioşilor, că cele ascunse sunt după dreptate”.

va urma

Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Suferinţa verifică calitatea credinţei şi statornicia ei în naşterea din nou.

Pe drept cuvânt, spunem că suferinţa, în concepţia creştină, este taină. În ochii necredincioşilor, existenţa răului şi a suferinţelor în lume serveşte ca cel mai puternic argu-ment, ca armă solidă contra credinţei, a proniei dumnezeieşti, a existenţei lui Dumnezeu. Plinătatea răului în lume nu poate fi şi nu este creaţia lui Dumnezeu, Care e înţelept şi-i preabun.

Suferinţa pe pământ – ne spune un mare gânditor creştin – este calea spre curăţire de păcat, sau răscumpărare de rău, calea spre bine, calea spre Împărăţia lui Dumnezeu. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin multe scârbe. Şi nu se dobândeşte fără lupta cu răul. Răul duce lupta cu binele pretutindeni: în noi înşine, în societate, în natură. Astfel că suferinţa, în condiţiile vieţii pământeşti, este legată neîntre-rupt cu însuşi binele pe pământ. Binele este cruce. Tot ce tinde spre bine este umilit, supus suferinţei. În creştinism, suferinţa nu-i nenorocire, ci-i o cruce, care se transformă în eroism, când te supui benevol voinţei celei nepătrunse a lui Dumnezeu, spre a te curăţi prin suferinţă. (mai mult…)

Omul firesc şi chiar creştinul de nume nu poate înţelege că suferinţa pentru Domnul este harul cel mai mare. Şi nici nu le este dat celor ce încă n-au pace cu Dumnezeu în sufletele lor, ca să nu murmure sau să se compromită în faţa nedreptăţilor umane. Firea nerăstignită, omul cel vechi s-ar supăra foc, ar murmura, şi răbdarea n-ar mai fi, nu i s-ar mai zice răbdarea sfinţilor. Să nu cerem de la Domnul suferinţă, ci putere şi răbdare, căci, la vremea ei, vine fără să o cerem. Mântuitorul ne spune: „Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (In 16, 33).

Ascultând de glasul Lui, născându-ne din nou, a doua oară, a doua creaţie, de data asta duhovnicească, avem pace cu Dumnezeu. Acest produs divin îi supără pe cei ce zac în întunericul şi umbra morţii în care satana îi ţine legaţi. Satana se foloseşte de ei şi de tulburarea liniştii lor împotriva celor ce-L iubesc pe Dumnezeu dintr-o inimă curată. Provoacă necazuri şi scandal. Pornirile rele, scandalul provocat de ei sunt ca focul de paie, repede se stinge, apoi îndelung mocnesc în gunoaie. (mai mult…)

Învăţătura aceasta a Domnului Iisus Hristos se face spre ştiinţă tuturor oamenilor, dar nu toţi o pot primi. Cei învârtoşaţi la inimă se împotrivesc Harului Divin, pentru că Dumnezeu a lăsat omului libertatea alegerii sale. Sfântul Apostol Petru ne spune că au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare, şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire (cf. II Pt 2, 1). Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (v. 2).

În faţa omenirii străluceşte „adevărul unic şi mântu-itor”, dar Dumnezeu a îngăduit şi răul; iar omul este liber să aleagă: fericirea sau pierzarea. Mulţimea de oameni alege răul, pentru că „dumnezeul veacului acestuia – diavolul – a orbit minţile necredincioase, ca să nu le lumineze lumina Bibliei Slavei lui Hristos-Domnul, Care este Chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor 4, 3-4) şi minţile lor s-au învârtoşat (cf. II Cor 3, 14); nu toţi s-au supus Evangheliei. „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie” (II Cor 3, 17). (mai mult…)

Cel care L-a primit pe Hristos ca Domn şi Mântuitor lucrează şi el, prin har, lucrările minunate ale lui Dumnezeu.  În Harul Divin nu există slăbiciune. Cel care se pare a fi cel mai mic, prin har, poate fi izvor de bogăţii harice în Hristos-Domnul (cf. Ef 3, 8). Înţelepciunea lui Dumnezeu este felurită. Ea se face cunoscută acum prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor, în cereştile locaşuri, după hotărârea cea din veci, pe care a desăvârşit-o în Hristos-Iisus, Domnul nostru (v. 10-11). El a ales vasele Sale prin care lucrează cu Harul Său, ca nimeni să nu rămână în necunoaşterea adevărului. Toată făptura cea din cer, până la Judecata cea de obşte, trebuie să audă propovăduirea minunată a Sf. Scripturi, să nădăjduiască, să creadă, să rămână întemeiaţi neclintiţi în credinţă, până la arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (cf. Col 1, 23). Şi minunea cea mare şi tainică, neînţeleasă de lume, stă în faptul că, în Hristos-Domnul, moartea nu înspăimântă, ea fiind mijlocul de unire veşnică cu Unul-Cel-Iubit. Mai mult, lanţurile în care sunt puşi unii îmbărbătează pe alţii, ca să fie mai activi, să propovăduiască cu mai mult elan şi fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Flp 1, 14). Harul cel minunat dă biruinţă apostoliei, pentru ducerea la îndeplinire a soliei, şi toate neamurile să se supună prin credinţă şi ascultare voii lui Dumnezeu, care este sfinţirea. El îi cheamă pe toţi; nu face deosebire la chemare, precum nici la judecată (cf. Rom 1, 5-6). (mai mult…)

Cine se atinge de Domnul şi primeşte darurile Crucii Lui, acela nu rămâne cum era mai înainte, ci devine făptura cea nouă în Hristos-Domnul. Adeseori, ne este dat să auzim predicatori vorbind frumos despre Dumnezeu, iar viaţa lor lasă de dorit. Alţii fac misiuni creştineşti, îndemnând pe alţii, fără să gândească că vor pleca cum au venit, din pricina stării lor neduhovniceşti. Cuvântul ne este arătat desluşit şi în privinţa aceasta, când zice: „Deci dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (II Cor 5, 17). „Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor 5, 7). „După voia Sa ne-a născut prin cuvântul Adevărului, ca să fim începătura făpturii Lui” (Iac 1, 18). „Drept aceea, fraţii mei preaiubiţi, orice om să fie grabnic să asculte, zăbavnic să vorbească, zăbavnic la mânie” (v. 19). „Dar prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi Harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar; ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Cor 15, 10). „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor 2, 12). „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, pentru că ele se judecă duhovniceşte” (v. 14). „Dar omul duhovni-cesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; căci cine a cunoscut gândul lui Dumnezeu ca să-L înveţe pe El? Noi însă avem gândul lui Hristos” (v. 15-16).

Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Harul schimbă necazurile în bucurii şi neputinţa în biruinţă. Câţi, la un moment dat, ziceau că nu mai pot, iar în urma lor, valuri risipite, biruite. Sfântul Pavel ne va spune că „suntem îndreptaţi din credinţă, socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la Harul acesta. Lui Îi datorăm faptul că am intrat în această stare de Har. Stăm şi ne bucurăm în nădejdea Slavei lui Dumnezeu. Lucrăm, ne luptăm şi ne silim, lăudându-ne numai în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre. Ne lăudăm cu Numele Lui şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea, încercare şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom 5, 1-5). (mai mult…)