Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii
(a Vameşului şi a Fariseului)
Evanghelia de la Luca 18,10-14
10 Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. 11 Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. 12 Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. 13 Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 14 Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
1. „Doi oameni”. Înseşi cuvintele prin care evanghelistul introduce această pildă ne arată că ea a fost adresată „către unii care se credeau drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (v. 9).
Se ştie, într-adevăr, că fariseii se considerau „drepţi” şi-i dispreţuiau pe ceilalţi tocmai pentru că-i socoteau inferiori din punctul de vedere al „dreptăţii”. Însăşi denumirea de „farisei” (în ebraică: perişim) înseamnă „separaţi”. Fariseii nu se amestecau cu ceilalţi, pe care-i considerau cu mult mai prejos decât ei în ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor religioase. „Mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea este blestemată!” – exclamă unii ca aceştia când constată popularitatea de care se bucură Iisus printre „ceilalţi” (In 7,49). (mai mult…)
Moartea fizică este o lege survenită datorită păcatului primilor oameni.
Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au terminat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om! Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din copilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu. 
Primească în bucurie inima noastră şi astăzi, la încununarea dumnezeieştii liturghii, mai întâi cuvântul, şi apoi, pentru cei pregătiţi, trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Părintelui Ceresc, întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. În această aşezare şi vibraţie duhovnicească, să ascultăm şi să primim acum dumnezeiescul cuvânt.
Arhim. Andrei Coroian
Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu s-a adresat ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române reuniți sâmbătă la Reședința Patriarhală din București exprimându-și speranța că „Biserica Ortodoxă Română se va implica în păstrarea unității bisericești și a dreptății”.
Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui şi n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creatorul său, dragostea şi ascultarea faţă de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului şi-a trădat natura lui iniţială, răul a pus stăpânire pe el, şi moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuşi nemuritor, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veşnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuşi să-l scape pe om de acest rău veşnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar şi ca o salvare din ghearele Satanei.