Fiul cel pierdut

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.

Evanghelia începe prin a ne spune că:

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie”. Şi  le-a  împărţit  lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.

Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu  prieteni  răi…  Apucase  cu  petreceri  şi chefuri  de  noapte.  Tatăl  poate  că  începuse să-l  cam mustre. El  voia  acum  să  scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia  el  cât  de  frumoasă  trebuie  să  fie  o astfel de viaţă.

Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după  fiul  plecat.  Îl  petrece  cu  ochii  în  zare, suspinând: „Oare se va mai  întoarce scumpul  meu  copil?”  Grozavă este această rupere! (mai mult…)

„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”

Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” – îşi va fi zis fiul cel pierdut.

Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.

„Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ţară şi el a început a se lipsi” (şi   s-a băgat slugă la porci).

Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit şi gânditor la masa chefurilor unde şi-a prădat averea. De la dezmierdare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slugă la porci. (mai mult…)

„Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări…”

Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa. El a ales calea cea rea.

„Şi s-a dus feciorul cel tânăr într-o ţară departe şi acolo a risipit toată averea sa, vieţuind întru dezmierdări (destrăbălări).”

O, ce înţeles adânc este şi pentru noi în această istorie! Fiul din pilda Evangheliei a plecat în lume cu „partea lui de avere”. Întocmai aşa suntem şi noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în lume, dându-ne „partea noastră de avere”, dându-ne o zestre sufletească cu care să putem trăi în această „ţară străină”, până ne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu, dragă cititorule, care este „partea noastră de avere” pe care o avem de la Tatăl ceresc? Este averea noastră cea trupească şi sufletească: este mintea, priceperea, cunoştinţa, sănătatea şi alte multe daruri, ­– aici pomenind şi darurile mântuirii sufleteşti. (mai mult…)