Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Gânduri creştine

Gânduri creştine

Post şi rugăciune – Două arme hotărâtoare în cazuri grele

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29).

Am amintit mai înainte de „cazurile grele“, când mijloacele obişnuite nu mai ajung şi cel rău nu vrea nicidecum să cedeze. Dar, dacă el nu pleacă, trebuie silit să plece. Cum? Mântuitorul ne-a arătat aceasta.

Odată, pe când se găsea în faţa unui tânăr stăpânit de un duh necurat pe care ucenicii au încercat să-l scoată şi n-au putut, lucru ce le-a dat de gândit, fiindcă nu mai păţiseră aşa ceva, după ce Mântuitorul l-a izbăvit pe tânăr, ucenicii L-au întrebat gânditori: noi de ce n-am putut să-l scoatem pe el? Şi Domnul le-a spus atunci: acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post.

E vorba deci de cazuri de stăpâniri vrăjmaşe deosebit de grele, care erau multe atunci şi sunt multe şi în zilele noastre. Domnul recomandă, în astfel de cazuri, rugăciunea şi postul. Două arme hotărâtoare în faţa cărora nu mai poate sta nici o piedică a nici unui vrăjmaş. Sunt arme încercate ce-au adus multe izbânzi împotriva vechiului vrăjmaş.

Vorbind despre post ca armă izbăvitoare de vrăjmaş, Sfântul Ioan Gură de Aur spune undeva: (mai mult…)

O armă de mult folosită

Toţi proorocii şi sfinţii au postit;
şi Domnul, şi apostolii au postit.
Foloseşte în luptă şi arma aceasta

Cercetând Sfânta Scriptură, observi îndată că toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, toţi sfinţii, toţi proorocii şi apostolii au postit, unii chiar o viaţă întreagă. Şi Însuşi Domnul a postit patruzeci de zile înainte de a păşi la propovăduire.

Moise a postit în Sinai de două ori câte patruzeci de zile, fără să mănânce ceva. Proorocul Ilie, de asemenea, a postit patruzeci de zile în­tr‑o călătorie pe care a făcut-o până la muntele unde i s-a arătat mărirea Domnului. (mai mult…)

E vremea Postului

Ce spun Sfinţii Părinţi

 Dăm mai jos câteva din părerile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi cu privire la post şi sănătate.

Postul e folositor sănătăţii

Să nu-mi pui înainte slăbiciunea sănătăţii tale, zice Sfântul Vasile cel Mare.

„Nu pot posti“, zici tu, dar să mănânci fără încetare şi să-ţi îndopi pântecele cu mâncăruri grele poţi şi nu-ţi vine greu. Eu ştiu că firilor slabe, şubrede, doctorii nu le poruncesc mare câtime de hrană, ci mai ales le recomandă înfrânarea. Deci tu, care eşti în stare să te îngreunezi cu atâta mâncare, de ce nu poţi s-o faci şi pe aceasta, să posteşti?

Ce este mai lesnicios pentru pântece: de-a trece noaptea după o hrănire uşoară sau de-a se odihni sub povara unei hrăniri îmbelşugate? (mai mult…)

Împărăţia lui Dumnezeu este aproape (Lc 10, 9)

„După aceea, Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici“ (Lc 10,1).

Câmpul de lucru al Împărăţiei lui Dumnezeu s-a lărgit. Cei doisprezece trimişi ai Domnului nu răzbesc. De aceea Domnul cheamă încă şaptezeci de lucrători. Ei merg doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El.

Ce frumoasă misiune! Pe unde vor fi ajuns, cei şaptezeci, plini de înflăcărare, vesteau venirea Domnului, trecerea Lui pe acolo, prin partea locului, apropierea Mesiei, apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 9, 9-10).

Că erau primiţi, ascultaţi sau nu, ei tot vesteau ceea ce li se spusese: pregătiţi-vă să primiţi şi să ascultaţi pe Cel ce vine… Cei ce aveţi bolnavi, aduceţi-i la El… Şi o mare mişcare se făcea în mulţimea trezită de vestea cea nouă. (mai mult…)

Tovărăşii omeneşti

E bine să ştim că nu rămâne decât ceea ce este de la Dumnezeu. Tot ceea ce este pornire omenească, tot ceea ce pleacă din interes şi voie omenească nu durează, n-are trăinicie, nu ţine; piere cum piere fumul şi cum se topeşte ceara de faţa focului. Sunt zeci şi sute de tovărăşii omeneşti: pentru ajutorarea celor săraci, pentru răspândirea credinţei, pentru răspândirea gândurilor bune şi pentru alte multe scopuri de tot felul.

E bine însă să băgăm de seamă că mai toate aceste mişcări îşi au începutul în câmpia Şinear. Toate s-au înfiinţat din voinţe omeneşti şi lucrează după statute, regulamente şi rânduieli omeneşti. Ţinta lor (nemărturisită), pe care nici veacul nostru luminat n-ar putea s-o tăgăduiască, este să asigure interese omeneşti şi să înalţe numele omului. Credinţa însă zăreşte în aceste tovărăşii un mare cusur: din ele este izgonit Dumnezeu. I se dă omului o cinste atât de mare, încât se merge până la a‑L înlocui pe Dumnezeu; cuvântul omului are precădere faţă de cuvântul Celui Preaînalt. E folosită, ce-i drept, şi Sfânta Scriptură adeseori, dar numai atât cât dictează interesul şi voia omenească. Această încercare de a-l ridica pe om, fără ajutorul văzut şi adeverit al lui Dumnezeu, înseamnă ridicarea omului la o înălţime atât de mare, că-i va veni ameţeală şi va cădea într-o zăpăceală fără nădejde şi într-un prăpăd fără leac. (mai mult…)

Cine stă în credinţă, se pleacă în faţa strălucitei lucrări a Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. (mai mult…)

„Iată, Eu stau la uşă şi bat“

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tremurând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.

El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!… (mai mult…)

A iubi este foarte frumos, dar şi foarte greu.

icon-Fr-Ioan-MariniIubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s‑o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.

Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“

Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“. (mai mult…)

„Iar tu te luptă şi suferă…“ ( II )

Ostas– II Tim. 2, 3 –

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“

– Ioan 16, 33 –

… Este o binecuvântare să calci pe urmele Domnului şi să suferi alături de El şi pentru El.

Eşti părăsit şi vândut de prieteni? Eşti dispreţuit şi luat în râs de ai tăi? Adu-ţi aminte cum a fost vândut El în grădina Ghetsimani, chiar de un ucenic al Său, care a mâncat pâine cu El dintr-un blid şi apoi a ridicat călcâiul asupra Lui. Pentru bani a făcut cea mai mârşavă faptă. Inima lui nepocăită, deşi a fost trei ani lângă focul dragostei Învăţătorului, a rămas mereu îngheţată de păcat, necredinţă şi iubire de arginţi.

Când ceilalţi ucenici erau frământaţi de lucrurile ce aveau să li se întâmple, Iuda se ocupa de interesele lui personale, cocea în suflet la planuri pe care nu le spunea nimănui, în ascuns pactiza cu fariseii – duşmanii Domnului – şi n-a aşteptat decât momentul potrivit pentru a-şi pune planul în aplicare. Acesta e demonul iubirii de sine, căruia nu-i pasă de lacrimile pe care le va călca în picioare, nu-i pasă de legămintele pe care le nesocoteşte şi de durerile pe care le pricinuieşte fraţilor săi şi, mai ales, Domnului. (mai mult…)

„Iar tu te luptă şi suferă…“

Ostas– II Tim. 2, 3 –

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“

– Ioan 16, 33 –

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.

Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. (mai mult…)

WhatsApp chat