Hristos – Mărturia mea

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi

era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…

Actele mele spun că m-am născut în 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că atunci era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.

Tatăl meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicului meu – tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.

Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul în care se găsea şi judeţul nostru Bihor, din care făcea parte comuna mea natală, Mizieş. (mai mult…)

…Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.

Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând. (mai mult…)

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»…

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare”. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.

Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune: (mai mult…)

Tatăl meu, Constantin, trecuse la Domnul, copiii se mutaseră fiecare la rosturile lor, iar eu cu mama şi soţia, bolnave, ajunsesem într-un hal de sărăcie că abia aveam pâinea goală de pe o zi pe alta. După cinci ani, abia reuşirăm să ne cumpărăm o capră slabă, care să ne dea câte puţin lapte în casă, neavând cum să ni-l procurăm în alt fel.

După un timp, biata capră nu ne-a mai putut da nici un strop de lapte. A trebuit să o vindem şi să ne cumpărăm alta. Am mers atunci cu ea în câteva joi, cu mama, la târgul din Beiuş, pentru a găsi un om şi mai sărac decât noi, ca să ne-o cumpere. Eu mergeam înainte, pe jos, cei şase kilometri, trăgând capra de aţă după mine, iar mama o mâna din urmă… Nu voi uita niciodată cum se uitau trecătorii care ne ştiau cândva printre cei mai bogaţi din sat, cu zece capete de vite mari ieşind atunci din curtea noastră; iar acum rămăsesem cu această capră.

Stăteam în târg până ce rămâneam singuri în tot târgul, sub soarele dogoritor numai noi trei: eu cu mama şi cu capra cea parcă şi mai amărâtă şi mai de ruşine ca noi. Cerusem preţul cel mai mic din tot târgul, dar oricine ne întreba cât cerem pe capră se uita la ea, strâmba din nas, râdea în altă parte şi pleca fără nici să se mai uite înapoi… De abia am vândut-o în a treia joi singurului om mai sărac decât noi, cu 150 lei, preţul a două găini. Am vândut-o numai să n-o mai ducem înapoi acasă, că toată lumea privea şi râdea după noi. Şi ne săturasem de drum la târguri cu ea.

O, Dumnezeul nostru, ce bine ai făcut că ne-ai umilit mai prejos ca toţi, poate că eram cândva prea mândri şi noi de avuţiile noastre nedrepte… Şi poate că aşa am râs şi noi vreodată de cineva…

Totuşi Domnul iarăşi ne-a ajutat şi, după cei câţiva ani de capre slabe, au venit şi anii să avem o vacă albă şi frumoasă.

Am vândut atunci vaca noastră cea frumoasă şi albă şi am mers la prietenul meu Dani, sculptorul, şi i-am adus planul şi avansul pentru marmura din care trebuia să iasă monumentul părintelui Iosif.

28. NECAZURILE DIN LUNGUL DRUMULUI
1972 – 1976

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016