Întâi să fim

1. Lucrarea sfântă în care suntem chemaţi noi să-L slujim şi să-L lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos este Oastea Lui, este familia Lui, este mireasa peste care El Şi-a pus Numele Lui, aşa cum un mire îşi pune numele său peste mireasa iubită. Cum un părinte îşi acoperă cu numele său familia sa… Mireasa nu mai poartă alt nume decât al mirelui ei. Şi familia, al capului său.

2. Din pricina Numelui Său Sfânt chemat peste această sfântă Lucrare, Hristos îi poartă de grijă, o ocroteşte, o apără, o înfrumuseţează şi o hrăneşte cu tot ce are mai bun, după cum este scris: „…Dar El i-a ocrotit din pricina Numelui Său”… (Ps 106, 8; Ezec 20, 14).

3. Din cauza Numelui Sfânt al Domnului Iisus se re-varsă Harul spre Lucrarea Oastei Sale, peste copiii Lui din ea, care împlinesc cele două condiţii ale Sale: sinceritatea cu Dumnezeu şi smerenia cu oamenii.

4. Cel ce caută şi cultivă aceste două virtuţi, trebuie însă permanent să fie cu grijă să nu cadă din ele, să nu le piardă. Sinceritatea are un mare vrăjmaş: prefăcătoria. Şi smerenia, la fel, marele ei vrăjmaş: trufia. (mai mult…)

1. Orice suflet care este şi rămâne în Hristos, în Cuvântul şi în Duhul Lui, în învăţătura şi în adunarea Lui, în ascultarea şi trăirea voii Sale, acela are în Domnul absolut tot ce îi este de lipsă, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă.

2. Ai nevoie de pâine zilnică? Domnul ţi-o dă totdeauna printr-o muncă cinstită şi printr-o cumpătare înţeleaptă.
Ai nevoie de părinţi, de fraţi, de case? Domnul ţi-i dă pe cei mai buni părinţi, pe cei mai scumpi fraţi, cele mai calde şi primitoare case.

3. Ai nevoie de o soţie credincioasă, de un soţ iu-bitor? Domnul şi adunarea Lui au să-ţi dea şi în privinţa asta – la vremea potrivită şi după credinţa, după rugăci-unea şi după aşteptarea ta – chiar ceea ce îţi este cel mai potrivit pentru tine.
4. Aceasta va fi apoi fiinţa pe care Dumnezeu v-a ales-o dintre toate celelalte pentru a v-o lipi de suflet şi pentru a fi apoi cu ea una şi pe totdeauna un singur trup. Nici o putere din lume şi nici un motiv nu trebuie să vă mai poată despărţi. (mai mult…)

1. Tot ce a rămas şi va rămâne durabil şi valoros în lumea aceasta este numai ceea ce ne-a dat şi ne dă Hristos şi cei inspiraţi de El… În toată literatura lumii, în toată muzica şi arta omenească n-a rămas şi nu va rămâne de valoare şi de durată decât ceea ce a izvorât şi va mai izvorî din Duhul şi din dragostea lui Hristos.

2. Dacă a rămas ceva nemuritor în poezie, în cântare – în orice domeniu de creaţie –, au rămas numai operele create spre slava lui Dumnezeu, ceea ce a izvorât din sentimentul şi adoraţia lui Hristos.

3. Tot ce nu-şi are izvorul în credinţa şi în dragostea lui Hristos, oricâtă artă, chiar geniu dacă s-ar pune în ele, se devalorizează, se pulverizează, se întunecă şi se pierde. Ca nişte uscături pe care le arde focul timpului, ca nişte pleavă pe care o spulberă trecerea veacurilor, ca nişte gunoaie pe care le duce apa uitării.
4. Sufletele oamenilor caută şi însetează după Dumnezeu… Şi acesta este un semn că tot ce-i frumos şi plăcut, şi fericit este numai în Dumnezeu… Poezia, cântarea, meditaţia, arta inspirată sunt mijloacele cele mai fericite prin care Dumnezeu Se apropie de sufletele oamenilor – şi ele se apropie de El. (mai mult…)

Lucrarea Oastei Domnului este un profet, solia ei este o solie profetică, duhul ei este un duh profetic, scopul ei este un scop profund profetic. Porunca dată ei este să cheme la naşterea din nou tot poporul nostru şi să trezească din somnolenţă la o viaţă vie şi lucrătoare toată Biserica noastră.
Apoi, prin poporul nostru, alte popoare, iar prin Biserica noastră, alte Biserici.
(…)
Această Lucrare profetică a fost ridicată în mijlocul poporului nostru ca un steag salvator şi ca o trâmbiţă de alarmă şi deşteptare la lupta contra păcatului şi pentru dezrobirea noastră sufletească. (mai mult…)

Condiţia mântuirii noastre, condiţia mântuirii altora şi condiţia mântuirii tuturor oamenilor pentru care şi la care a venit Domnul Hristos este ca întâi să fim în voia lui Dumnezeu nişte copii ai Lui, născuţi din nou, trăind în toată lumina Evangheliei Sale; iar după aceea să mergem şi să propovăduim aceasta şi altora.
Atunci vom avea nu numai ce să le spunem, ci şi ce să le arătăm tuturor.

Numai dacă noi ne putem mântui pe noi înşine în primul rând, atunci vom putea mântui şi pe alţii.

Dacă noi suntem găsiţi mincinoşi, neascultători, nenăscuţi din nou, străini de legămintele lui Dumnezeu, cum să ajutăm să fie alţii credincioşi şi buni? Vom putea face numai rău, şi nu bine. Atunci, de o sută de ori ar fi fost mai bine să nu-L fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Ne-am fi pierdut măcar numai pe noi înşine – şi nu şi pe alţii!

Ce adunări mari şi frumoase erau cândva în multe locuri în care acum sunt numai ruine! Şi toate au ajuns aşa din pricina unor lucrători răi, care, cu scopuri fireşti şi mârşave, s-au amestecat în Lucrarea Domnului, pierzându-se pe ei şi pe mulţi care i-au urmat în rătăcirea şi nebunia lor.
O, câtă grijă trebuie să avem nu numai de noi înşine, dar şi de alţii! Pentru că atunci când se mântuieşte, omul de multe ori este singur. Dar când se pierde, îi atrage pe mai mulţi. (mai mult…)

Hristos ne cere întâi inima şi numai după aceea ne cere slujba noastră. Cine face o slujbă fără inimă, acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbă netrebnică, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii săi.
Unii au arătat, dar alţii n-au arătat încă ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toată inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântă, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternică dorinţă şi cerere a lui Dumnezeu:
– „Fiule, dă-Mi inima ta!” Dă-Mi toată inima ta! (mai mult…)

1. Să ne dăm toate silinţele ca să înaintăm în Duhul Domnului la o tot mai strânsă şi mai rodnică împreună-lucrare frăţească.
Eforturile personale pe care ni le dăm fiecare pentru a obţine cât mai frumoase performanţe duhovniceşti în lucrările de creaţie sunt lăudabile şi sunt necesare.
Dar este un efort şi mai lăudabil şi mai necesar: acela de a ajunge la o împreună-lucrare de grup.

2. Când Mântuitorul i-a învăţat pe apostolii Săi sfinţi că trebuie să devină fiecare un vas ales în slujba lui Dumnezeu, le-a vorbit totdeauna la plural, şi nu la singular: Voi toţi sunteţi fraţi. Toţi trebuie să ajungeţi una. Să gândiţi la fel, să simţiţi la fel, să vorbiţi la fel şi să lucraţi la fel. (mai mult…)