Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele

Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi“ ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie“ (p. 67-94). Citindu-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necredinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere“. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25). (mai mult…)

Străluceşte, Cruce a Domnului… (Duminica a III-a a Sfântului Post – a Crucii)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Poate că în nici un alt context teologic nu se face mai în­ţe­­leasă Crucea cea plină de daruri a Mântui­torului Hristos cum se face în contextul acestei Săptămâni, care poartă Crucea ca miez (săptămână „Stavroforă“) şi – ca în cealaltă săptă­mână, aceea numită a Patimii, Paşte al Crucii – se face, prin semnul cel puternic al izbăvirii, trecere din lumea păcatului, prin pustia căutării, în preaplinul Împărăţiei celei Cereşti.

Toată tensiunea duhovnicească prin care trecem acum, deja pe calea postului, oarecum obosiţi de nevoinţe, dezorientaţi de atâta plinătate a harului câtă se revarsă prin Biserică spre noi, atunci când n-am făcut pregătirea necesară a trupurilor şi a sufletelor spre a primi această chemare a Postului, această vocaţie a postirii… Căci dincolo de toate ale Postului, darul cel mai de preţ pe care-l primim de la Dumnezeu este însuşi Postul, masa la care Împăratul, chemându-ne, ne voieşte „ai Săi“, oamenii Lui… (mai mult…)

Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf. Grigorie Palama

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Şapte zile după prăznu­irea vederii în icoană, Biserica a rânduit praz­nic luminii. Luminii celei necreate şi luminii care umple şi ea, de bucurie, toate.

Evanghelia Duminicii (Marcu, 2, 1-2) ne aduce, cu timpul şi locul, în Capernaum, unde nişte prieteni aleg o cale lipsită de orice fel de „subţirimi“ omeneşti, pentru ca prietenul lor să nu fie lipsit de vindecare: sparg acoperişul. Vă amintiţi când am vorbit despre Zaheu că alege o cale cel puţin spectaculară pentru a intra în istoria mântuirii: se urcă în sicomor. Iată acum altul care, coborât pe funiile prieteniei dinaintea lui Hristos, aruncă o lumină cu totul nouă asupra firii umane. Domnul se arată din nou impresionabil. La gesturi de o măreţie smerită. La gesturi atât de fireşti, încât lumea a uitat să le mai facă. Un omenesc desluşit prin iertarea dumnezeiască a păcatelor. (mai mult…)

Veselirea cea în strălucire

(Duminica a 22-a după Rusalii – Luca XVI, 19-31)

 Evanghelia aceasta, cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, poartă în sine cheia dramei indiferenţei şi îmbuibării de prea mult bine. Dincolo de toate cele două personaje – bogatul şi Lazăr –, într-un fel sau altul, suntem fiecare dintre noi. Uneori pe rând. Alteori bogaţi. Alteori Lazări. Dar nici unuia nu ne este străină starea dintâi şi nici a doua. Atât că, după ce-am văzut drama, suntem mai vinovaţi de cădere şi intrăm noi înşine în hlamida, în vizorul bogatului, când ştim, de-acum, că haina de bube a lui Lazăr e izvor de hlamidă împărătească în acea Împărăţie pe care ne-o dorim, sau pe care mărturisim că ne-o dorim. (mai mult…)

Scoală-te!…

(Duminica a 24-a după Rusalii – Luca VIII, 41-56)

 Înaintea citirii Evangheliei acesteia, cu învierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii…“ (Ef 2, 14) şi toate celelalte care ne-arată împăcarea „prin cruce“ (Ef 2, 16) în Hristos cu statura noastră de „împreună-cetăţeni cu sfinţii“ ai casei lui Dumnezeu (Ef 2, 19), ai Bisericii celei luptătoare şi triumfătoare, împreună-laturi ale Bisericii slujitoare. În contextul acesta, lectura Evangheliei Duminicii acesteia trece de la învierea fiicei lui Iair, în plan personal, în icoana învierii noastre, mai cu seamă că, pe calea spre minunea Învierii, Hristos Se-arată vindecător de boală, de moarte deopotrivă. (mai mult…)

„Nu plânge!…“

(Duminica a 20-a după Rusalii – Luca 7, 11-16)

 Hristos Domnul la porţile Nainului. După ce în Capernaum vinde­case sluga sutaşului, a unui păgân în care Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10). Dacă în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte moartea, contraface­rea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo, câtă durere şi jale înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12), deci unic pămân­tesc sprijin, era dus să fie dat ţărânii. Să fi remarcat în văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui Dumnezeu“, Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din – putem admite deja – văduvia propriei Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a faptului că undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Născut, se va da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare“ – ce este Crucea, spre mântuirea oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din moarte, bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă! (mai mult…)

De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?

„Încă o minune“, vor spune cei necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens şi conţinut… (mai mult…)

Pedagogia pâinii

Duminica a 8-a după Rusalii (Mt. 14, 14-22)

Duminica aceasta, numită şi a înmul­ţirii pâinilor, frea­mătă de bucuria pe care orice ospăţ cu Hris­tos o dăruieşte sufle­telor noastre. O zi lungă, obosi­toare prin încărcătura de minune şi de faptă prin care toţi cei prezenţi trecuseră. Cine mai ştie câte făcuseră mâinile lui Iisus şi câte inimi întorseseră cuvintele Sale către Dumnezeul Cel Viu. Mereu în astfel de momente oamenii obosesc şi uită de foame, ceva mai înalt hrănindu-i. Dar când Cel Ce Este Lumina cea lină a slavei lui Dumnezeu a îngăduit luminii celeilalte, create, s-aducă răcoarea serii (Mt XIV, 15), stoma­curile încordate de emoţie s-au destins, cerându-şi hra­na. Grija ucenicilor este înduioşătoare. Din atitu­dinea lor remarcăm că au învăţat deja câte ceva de la Mântuitorul şi poate că unul din lucruri este această duioşie către flămând şi însetat, cel care, tot Evan–ghe­­listul Matei ne zice în cuvinte cutremurătoare (Mt 25, 34-46), îi va arăta pe „a­ceşti mai mici“ porţi de aur în intrarea în Împărăţie. (mai mult…)

L-au rugat să iasă din hotarele lor…

Duminica a V- a după Rusalii – Matei 8, 28-34

Împreună cu Hristos în Gadara. Nu fără emoţii, căci pe parcurs, capitolul VIII de la Matei ne-o dovedeşte: El vindecă un lepros (2-4); pe sluga sutaşului, care în Duminica ce a trecut ne-a fost hrană şi icoană duhovnicească (5-13); vindecă pe soacra lui Petru (14-15) şi-apoi pe „mulţi demonizaţi“ care, odată aduşi înaintea Lui, „El a scos duhurile prin cuvânt şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat“ (v. 16), Apostolul Evanghelist văzând şi aici împlinirea unei proorocii, aceea din Isaia 53, 4 şi următoarele: „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi neputinţele noastre le-a purtat“. Ba, mai mult, după ce, s-o recunoaştem, vindecă boli care par absolut nevindecabile, la trecerea mării, ceartă furtuna care se iscase (marea şi vânturile, deopotrivă) şi „s-a făcut linişte mare“ (v. 26), spre uimirea oamenilor: „Cine este Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El“ (v. 27). (mai mult…)

Ale Tale dintru ale Tale… Duminica Sfinţilor Români

Împodobită-i astăzi or­to­doxia românească. În multe chipuri şi cu alese veşminte. Căci deşi Praznicul Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor în mijlocul neamului nostru astăzi prăznuim. Se deschide cerul de deasupra României şi-n alcătuire de duh se-arată Raiul împodobit şi cu râvnă românească. Şi cu dragoste şi cu credinţă şi cu nădejde, rostuite şi rostite pe dulcele grai românesc. Şi-n faţa dezagre­gă­­­­rii de-acum a româ­nismului prin falsă euro­penizare parcă nimic n-ar fi mai de preţ decât reaşezarea în rân­du­iala Liturghiei româneşti dinaintea Altarului ceresc.

Neam de sate şi preoţi – cum spunea Nicolae Iorga – românii îşi ţin astăzi hramul cu sfinţii lor. Mulţi, mulţi şi mare parte neştiuţi. Pentru că, dacă în timp, canonizări mai vechi (1956) sau mai noi (ultimele, chiar în 2003, Sf. Vasile de la Poiana Mărului sau Theodosie II al Moldovei) au pus oarece rânduială în sinaxar, n-au epuizat nici pe departe „norul de martori“, care au făcut ca România să reziste veacurilor în alcă­tuirea ei de pământ şi mai ales aceea de „cer ortodox“. (mai mult…)