Părintele Dumitru Stăniloae
Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… (mai mult…)
„Oricine voieşte să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34)
Crucea înseamnă în cugetarea şi viaţa creştină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii. (mai mult…)
„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!
Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”
(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)
Părintele prof. Dumitru Stăniloae dă un răspuns foarte clar:
“…Adevărul și iubirea constituie, în înțelesul lor corect, o singură realitate. Adevărul și iubirea nu sunt două părți ale unei alternative, între care trebuie să se aleagă, ci două fețe indisolubil unite ale aceleeași realități ultime și dinamice. Iubirea este adevărul în iradierea, în expansiunea lui, este adevărul văzut ca o ultimă inimă de foc, ca un fundament de energie expansivă. Aceeași realitate se poate sesiza și expune când ca adevăr, când ca iubire. Dar mai bine este să se expună simultan, după ambele sale fețe. Mai bine-zis, ea trebuie, pe de o parte, să se formuleze ca adevăr, iar pe de alta, să fie abordată și comunicată ca iubire de către cei ce prin credință se fac mediile prin care se sesizează și se trăiește realitatea respectivă. Așa au făcut Apostolii și așa cere vremea noastră creștinilor să facă, dacă vor să aibă succes în năzuința lor spre unitate. (mai mult…)
Zilele mari în istoria unui popor sunt zilele de întâlnire cu destinul lui, iar aniversarea acestor zile este prilej de confruntare cu poruncile destinului, a vieţii pe care o trăiesc, a ideilor de care se călăuzesc, a simţămintelor care-i însufleţesc pe cei ce prăznuiesc acele zile.
Astfel de zile sunt rare. Dar pe noi, generaţia de azi, ne-a plasat Providenţa divină într-o epocă de uriaşe încordări, de evenimente dramatice, zguduitoare şi de transformări radicale în lume. De aceea, epoca aceasta este prilej de multe zile mari.
La toate acestea n-am fost numai spectatori şi martori oculari, ci ne-am aruncat, ori am fost atraşi, în vâltoarea năprasnică a dramei vieţii, făcând să strălucească virtuţile tradiţionale ale neamului şi înfruntând încercări grele. (mai mult…)
„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite! (mai mult…)
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae Extras din revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991
Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credincioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”. (mai mult…)
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae Extras din revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991
2.Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15). (mai mult…)
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae Extras din revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991
Este greu a enumera toate motivele pentru care suntem şi ţinem să fim un neam ortodox. Vom încerca să înşirăm doar unele dintre aceste motive.
1. Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului. (mai mult…)
