Faptul că unitatea şi legătura frăţească din Oastea Domnului depind şi de modul în care fiecare dintre noi reuşim să ne purtăm sarcinile unii altora (cf. Galateni 6, 2), ni-l arată şi următoarea întâmplare relatată de unul din sfinţii bătrâni cei fără de nume:
„Doi fraţi au mers împreună la un târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor şi, dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul, cu meşteşugul şi îndemnarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul desfrânării. După aceea, aflându-l pe el fratele, i-a zis: Să mergem, frate, la locul şi chiliile noastre. Acesta a zis: Eu, frate, astăzi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat, zicând: Pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine? El a oftat şi i-a spus, zicând: Eu, frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai depărtat de mine, am căzut cu o femeie în păcatul desfrânării şi de aceea nu voi merge acum cu tine la chilia mea. Fratele, auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, scârbit şi deznădăjduit şi vrând ca să-i scoată sufletul din pieirea deznădăjduirii, i-a zis: Frate, şi eu, dacă m-am despărţit de tine, am căzut în acelaşi păcat. Pentru aceea, dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta greşeala şi păcatul nostru. Şi aşa, ascultând fratele, a mers la chilia sa şi, mergând la bătrânul, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul curviei. Iar bătrânul le-a dat canon de pocăinţă; şi amândoi cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele cel ce nu căzuse în păcat pentru dragostea şi mântuirea fratelui său, peste puţine zile i-a iertat păcatul. Şi l-a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul, că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce a greşit. Iată, fraţilor, a zis bătrânul, aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul său pentru mântuirea fratelui său” („Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009, p. 74-75). (mai mult…)
La finalul celor două probe la care au fost supuşi cei treizeci şi două de mii de ostaşi ai lui Ghedeon, doar trei sute dintre ei s-au dovedit a fi şi ostaşi ai Domnului (cf. Judecători 7, 1-7). Dacă, după prima probă, cea în care s-a cerut poporului să-şi exprime, în mod voluntar, hotărârea şi curajul de a porni la luptă împotriva vrăjmaşului, dezertează douăzeci şi două de mii de ostaşi (cf. Judecători 7, 3), după cea de a doua nu mai rămân decât trei sute (cf. Judecători 7, 4-7). Dacă la prima probă a contat alegerea şi hotărârea omului, la cea de a doua, una la care ostaşii nici măcar nu ştiau că participă, a contat alegerea şi hotărârea Domnului. O alegere şi o hotărâre de care s-au putut bucura doar cei care au reuşit să-şi păstreze demnitatea de ostaş, întrucât, rămânând în picioare şi bând apă din căuşul palmelor (cf. Judecători 7, 6), n-au abandonat nici măcar o clipă vegherea şi scrutarea împejurimilor. Prin atitudinea lor, au dovedit că nimic nu-i poate îngenunchea şi robi, nici măcar nevoia firească şi legitimă de a-şi odihni trupul şi de a-şi ostoi setea. 
Sfântul nu este un supraom. Nici măcar Hristos n-a fost. Mai mult decât atât, Hristos S-a identificat nu doar cu echilibrul fiinţei noastre omeneşti, ci şi cu vulnerabilităţile şi nenorocirile ei. Încă din prima zi a vieţii Sale pământeşti, El a simţit ce înseamnă să fii obosit, flămând, părăsit, duşmănit şi dispreţuit, arătându-ne astfel că locul în care omul se naşte şi creşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu este asemănător unei „creşe” aşezate în mijlocul unui câmp de luptă. Deşi aici omul se va simţi ocrotit de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi, va realiza şi faptul că pentru a putea supravieţui va trebui să ajungă cât mai repede la „sabie şi scut”, aşa cum ne îndeamnă şi fratele Traian Dorz în versurile sale: „Grăbiţi-vă să creşteţi, viteji ostaşi de mâne, / mai repede s-ajungeţi la sabie şi scut.”. Pe măsura creşterii sale el va realiza şi faptul că nu doar cei mici sunt vulnerabili, ci şi cei mari, şi că nu doar copiii au dreptul la pocăinţă, ci şi părinţii. 
„Leul literei se lupta cu toată furia împotriva duhului Oastei. Peste tot în Biserică se statornicise o atitudine atât de dură şi de ostilă faţă de Oastea Domnului… Uriaşul adormit – lenea duhovnicească – era foarte supărat pe îngeraşul care îl trezise din somnul lui leneş şi comod. Cu tot maiul greu al pumnului său necruţător, uriaşul acesta lovea acum ca să-l zdrobească pe nevinovatul său trezitor… Noi, în timpul acesta, ne luptam cu ursul infiltraţiilor sectare” (Traian Dorz – „Istoria unei jertfe”, vol. 3). 
