Pr. Iosif Toma

In casa celor două surori — Marta şi Măria — in­ trase Isus. Marta se învârtea şi alergă grăbită în toate părţile să strângă vase, şi cele de lipsă la primirea şi ospătarea lui Isus, iar Măria şedea liniştită «lângă pi­cioarele lui Isus» ascultând şi sorbind în suflet divinele-i învăţături. (Luca 10,’38).

O mică neînţelegere se ivi între cele 2 surori. Marta duse această neînţelegere şi înaintea lui Isus plângându-se împotriva Măriei, că nu-i dă ajutor în alergările şi învârtelile ei.

Isus închise acest conflict cu vorbele: «Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti. Ci un lucru trebueşte. Iară’ Măria partea cea bună şi-a ales».

Dar conflictul celor două surori din evanghelie par’că nu s’a aplanat pentru totdeauna. Năzuinţele lor opuse stăruesc şi azi înainte şi neînţelegerea lor par’că mai mare s’a făcut. Pe Marta probabil că n’a mulţumit-o răspunsul lui Isus. A apucat manie pe sora ei Măria şi în mania ei a scos şi scoate mereu pe Măria — şi partea ei — din traiul şi preocupările oamenilor.

Această pornire a Marteî împotriva Măriei se poate observă şi în biserica noastră. O arată realitatea. Să ne coborâm puţin în o parohie. Marta ne iese îndată în cale, arătându-ne vasele ei, orânduelile, învârtelile, silinţele şi ostenelile ei culinare. Iată arhiva: circulare legate şi aranjate după ani, mulţime de protocoale congresuale, sinodale (netăiate) impuse de sus şi plătite din «lada bisericii», apoi acte, regulamente, documente şi protocoale referitoare la partea administrativă a oficiului parohial.

Da! Lucruri bune, de lipsă şi folos. O sminteală însă rămâne: după ce ieşim din culina Martei şi în­ chidem uşa, în multe locuri nu aflăm uşa şi intrarea în cealaltă casă, a Măriei. Nu aflăm intrarea în celalalt oficiu, în adevăratul oficiu al preotului: cel pastoral.

In puţine locuri se poate afla acest oficiu în de­ plină ordine şi activitate. (In multe locuri nici Biblia nu o are).

In cele mai multe partea Măriei o reprezintă numai slujbele din Molitvelnic şi Liturgier, eventual şi Cazania bătrână ce se ceteşte din strană la praznicele mari.

Şi această greşală n’a răsărit de jos şi nu-şi are pricinile numai jos în parohie. însuşi protopopul nu în­ treba şi nu se interesă — aşa cum ar fi trebuit — de oficiul pastoral al parohiei. «Vizitaţiunile canonice» şi peste tot rolul protopopului, mişcările lui şi agendele lui au primit de sus un colorit prea administrativ. O interpretare greşită, o prea mare înclinare spre partea şi grijile Martei par’că ne-au stăpânit manifestările şi stările noastre bisericeşti de sus până jos.

Această constatare nu e numai a mea. Ea se spune şi se scrie acum şi dincoaci şi dincolo de Carpaţi, şi bine se face: boala nu trebue tăgăduită ci spusă, ca să poată fi tămăduită.

«În punerea în practică a Statutului Organic am pus un mai mare pond pe vecinicele noastre preocupaţiuni de ordin administrativ decât pe «problemele de vieaţă spiritual-religioasă. Din aplicarea de până acum a Statutului Organic a străbătut prea puţin din ceeace este suflul, duhul sfânt şi de vieaţă aducător al pro­blemelor sufleteşti. Va trebui să se caute mijlocul prin care s’ar putea suprimă rugina birocratismului şi a for­malismului steril în ale căror mreji a poticnit concepţia spirituală a bisericii noastre. Va trebui să se ţină seamă de misiunea spirituală şi spiritualizantă a bise­ricii în deosebire de preocupările materialiste gospo­dăreşti — bune de altcum şi ele — cari ne-au înghiţit aproape toate energiile»… scrie zelosul protoiereu Dr. Gh. Ciuhandu. «La noi în România ortodoxă — scrie epis­copul Vartolomeu — în lipsa unui cler cu o cultură mai înaltă, biserica şi-a restrâns atât misiunea, cât şi acţiunea aproape numai la ritualism».

Hotărât! biserica noastră par’că prea a rămas numai cu partea Martei. Prea s’a plecat în această parte şi prea a uitat pe ceealaltă a Măriei. Vina a fost apoi că a plecat şi s’a plecat în această parte şi năzuinţele preoţimii. S’au distins de sus ziditorii de biserici, s’au lăudat organi­zatorii, s’au decorat administratorii,  întărinduse astfel de sus mentalitatea că «meritele» trebuesc căutate şi se pot câştigă numai în cadre administrative. S’a uitat însă sfatul apostolului Pavel: «mai ales ceice se oste­nesc în cuvânt şi învăţătură» (I Tim. 5, 17) şi îndemnul mai stăruitor spre el. S’a uitat încurajarea şi răsplă­tirea năzuinţelor şi ostenelelor pastorale pentru «clă­direa» credincioşilor şi evanghelizarea vieţii lor. Această greşită interpretare a dus apoi la faptul că avem aţâţa preoţi harnici şi iscusiţi organizatori şi administratori, dar iată o Mitropolie întreagă abia va putea umplea câteva posturi de preoţi misionari. Dar această men­ talitate ne-a dus la ceva şi mai rău. în multe locuri a rămas numai Marta şi lucră numai ea: hurducă cu va­sele, mătură în biserică, trage clopotul şi scrie numeri de acte şi nume de oameni în protocoale.

E trist apoi că nici vremurile schimbate n’au putut schimbă cu totul această greşită interpretare.

Sunt şi azi unii — foarte mulţi — cari judecă şi preţuesc vrednicia preotului după desterităţile lui ad­ministrative.

Pentru aceştia toată prisosinţa, tot belşugul sufle­tesc, toată averea şi comoara ce o ai strâns mereu în suflet ca să o poţi împărţi apoi şi altora — sunt un nimica toată faţă de chiverniseala averii de bani ce ţi s’a încredinţat. Nopţi întregi petrecute «la picioarele lui Isus» spre a-ţi putea întemeia un fond sufletesc, moral din care apoi să poţi împrumuta suflete lipsite sunt «fleacuri» faţă de meritele înfiinţării şi administrării unui fond de bani.

Toată truda, toată frământarea, toate ostenelele su­fleteşti pastorale pentru «clădirea» credincioşilor sunt pentru unii încă. nimica. Dacă n’ai ridicat un gard, sau n’ai putut înălţă şi lăsă un zid — eşti nimic.

Această mentalitate trebue să dispară acum fără amânare. Năzuinţele preoţimii trebuesc îndreptate, în­curajate şi ajutate spre partea Măriei, spre misiunea internă.

Nu numai prezentul cu cerinţele lui, ci şi trecutul cu îndemnurile lui cer acest lucru. în istoria trecutului bisericii noastre se pot află şi ceti pagini surprinză­ toare despre mai multă râvnă şi mai multe năzuinţe duhovniceşti pastorale în raport cu vremile grele de atunci (amănunte sunt şi în «Istoria predicei la Ro­mâni» Gh. Comşa).

Să nu uităm apoi că avem dela marele Şagunâ în această direcţie o moştenire întreagă pe carea n’am chi­vernisit-o şi n’am sporit-o aşa cum ar fi trebuit. Traducerea Bibliei, Mineiele, tâlcul evangheliilor, diferite manuale din cari unele se folosesc şi azi, surit tot atâtea dovezi că partea Măriei, laturea duhovnicească a bisericii îl preocupă pe marele Arhiereu mai mult poate ca oricare alte afaceri. Moştenirea lui trebue sporită şi munca lui trebue continuată fără amânare.

Trăim vremuri schimbate. Aceste vremuri au adus şi bisericii noastre libertatea deplină de aşi aranja dorin­ţele şi planurile sale de organizare. Avem acum realizate aceste dorinţe. Un lucru însă par’că ne mai «lipseşte»: partea Măriei. Toată biserica noastră, toate stările şi manifestările ei trebuesc îndreptate spre această parte, spre misiunea internă.

Este lucrul acesta nu numai porunca şi cerinţa vremurilor schimbate, ci şi singurul mijloc cu care ne putem apăra biserica de o nouă şi mare primejdie:  sectarismul religios. In faţa sectaris­mului religios cele 2 surori Marta şi Măria, partea admi­nistrativă şi cea duhovnicească, trebue împăcate în felul corect de a i se da Măriei partea şi chemarea cea aleasă şi de frunte ce i se cuvine.

Pr. Iosif Trifa