Predici

Duminica a 7-a după Învierea Domnului este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic care s-au adunat la Niceea, în anul 325 după Hristos, şi au întocmit prima parte din Crez pe care Biserica îl rosteşte de atunci, aproape 1700 de ani, cu partea a doua care s-a adăugat la al Doilea Sinod Ecumenic care a avut loc la Constantinopol în anul 381.

Evanghelia cu Rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului ne arată cum nu se poate mai limpede cum Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dorit ca Apostolii Săi şi creştinii care cred în El să fie una în El. Este pusă această Evanghelie în Duminica de după Înălţarea Domnului pentru că Mântuitorul, când S-a înălţat la cer, în trupul Lui îndumnezeit a adunat pe toţi cei care vor crede în El peste veacuri. Şi de aceea, dorinţa Domnului era ca toţi cei care au fost prinşi în trupul Lui prin Taina cea mare a Botezului să şi rămână în acest Trup până la sfârşitul vieţii. Pentru ca atunci când se va despărţi sufletul lor de trup să poată sufletul să meargă la cer. Şi la Învierea a doua, şi trupul, ieşind din mormânt, unindu-se cu sufletul, să se adauge Trupului lui Hristos cel înălţat de-a dreapta Tatălui. Pentru ca să rămână de-a pururea cu Domnul Dumnezeu în Împărăţia cea veşnică.

Referindu-ne la Sinodul I Ecumenic, dacă Mântuitorul S-a rugat pentru toţi credincioşii din toate veacurile, mai mult ca oricine Părinţii aceştia sfinţi s-au arătat ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ei au fost în număr de 318 care s-au adunat la Niceea în anul 325. S-au adunat după ce Sfântul Împărat Constantin cel Mare a decretat libertatea credinţei. După aceea, episcopii din toată lumea au putut să se adune împreună pentru că nu mai era teama de moarte, de martiriu care plana peste capul oricărui creştin din Imperiul Roman. Şi mai ales pentru că în Biserică erau şi mulţi eretici între care unul era mai cu seamă numit Arie. Acesta era un diacon în Alexandria care încerca să spună că Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci doar un om pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu puteri deosebite. Şi această erezie care era împotriva Întrupării lui Hristos atingea actul mântuirii şi rostul pentru care Iisus Hristos a venit în lumea aceasta făcându-Se om, Dumnezeu fiind. Şi Părinţii s-au adunat la acest Sinod când mulţi dintre ei tocmai ieşiseră din închisorile exterminării. Unii n-aveau un ochi, ori o mână sau un picior, erau schilodiţi cum fuseseră pregătiţi spre a fi daţi la fiare. Dar împăratul Constantin i-a eliberat pe toţi prin libertatea dată Bisericii. Şi în fruntea aceştia fiind şi Sfântul Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, şi din Alexandria era diaconul Atanasie, marele Sfânt al cărui cuvânt a fost atât de puternic în Sinod încât Arie a fost învins în nebunia ereziei lui. Şi întâlnindu-se Părinţii, au stat de vorbă unii cu alţii şi au adâncit învăţătura despre Iisus Hristos spunând că El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Trebuie să scriem aceasta şi să rămână peste veacuri în Biserică drept mărturie de credinţă. Şi ei au conceput împreună un text zicând: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului; al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi toate celelalte ale Crezului, până la jumătatea lui, cele cu privire la Iisus Hristos cele despre care ei au scris mai mult, arătându-L  că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, adică nu om, născut nu făcut, născut din veci din Tatăl, deofiinţă cu Tatăl, la fel cu Tatăl, având aceleaşi puteri ca şi Tatăl. Acestea le-au rostit Părinţii şi Arie a fost scos afară din Sinod. A fost afurisit şi învăţătura lui a fost blasfemiată. Şi Părinţii au crezut că s-a liniştit Biserica. Şi unii dintre ei au trecut din lumea aceasta. Dar după o vreme, Arie, care fusese exclus din Biserică, a căutat mila unui episcop din Alexandria şi acesta l-a repus iarăşi în funcţia lui de diacon. Şi fiind el iarăşi în funcţie şi putând din nou să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, a început să vorbească ca şi mai înainte. Atunci episcopul lui l-a scos afară din Biserică, pentru că el prin învăţătura lui se excludea din Biserică. Pe urmă, un alt episcop venind, şi acesta l-a reprimit. Şi Arie pe când era timpul ca să slujească în Biserică la rândul lui, atunci episcopul acesta care era sfânt se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un semn prin care Arie să dovedească că este drept înaintea lui Dumnezeu şi că-şi ţine făgăduinţele pe care le-a scris în hotărârile Primului Sinod Ecumenic. Şi Arie, ca să-şi înşele Episcopul lui, a scris pe o tăbliţă învăţătura de credinţă pe care o socotea el, apoi a băgat sub haină acea tăbliţă şi s-a aplecat în faţa episcopului său zicându-i că el crede întocmai cum stă scris aici. Şi-şi bătea pieptul cu mâna peste inimă. Şi Episcopul a crezut că el crede întocmai cum a mărturisit. Dar el bătea cu mâna peste tăbliţa ascunsă sub haină cu învăţătura lui eretică. Şi în timpul Sfintei Slujbe, lui Arie i s-a făcut rău şi el a ieşit afară pentru nevoile sale. Acolo i s-a crăpat pântecele şi măruntaiele i-au căzut, păţind întocmai ca Iuda. Atunci episcopul a înţeles că Dumnezeu a răspuns rugăciunii lui. Că El nu vrea ca omul eretic să stea în Biserică, el însuşi excluzându-se din ea prin erezia lui.

Astăzi Biserica face amintire de Arie şi de Părinţii de la Sinodul I Ecumenic, de modul cum ei au păzit Biserica de acest lup îmbrăcat în piele de oaie, cum spune cântarea bisericească. Dar Biserica ne pune înainte înaintea noastră pe Sfinţii Părinţi şi pentru că Duminica viitoare este Duminica Cincizecimii, vrând să arate că Duhul Sfânt a lucrat în Biserică prin Sfinţii ei, prin păstorii ei care, mânaţi de Duhul Sfânt, au păzit credinţa neştirbită a Bisericii.

În trei duminici din urmă am ascultat trei minuni săvârşite în preajma apei, Biserica vrând să ne ducă cu mintea asupra lucrării Duhului Sfânt asupra materiei pe care crea să o resfinţească şi să o reaşeze în starea cea dintâi. Astăzi Biserica ne pune înainte pe Părinţii ei, pe Sfinţii care au devenit roade ale lucrării Duhului Sfânt în Biserică: Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfinţii Atanasie cel Mare şi Petru ai Alexandriei, episcopii Ierusalimului, căpeteniile tuturor patriarhatelor mari din vremea aceea, 318 la număr, toţi care erau adunaţi acolo, unii fiind purtaţi de alţii, doi murind în timpul Sinodului fiind îngropaţi acolo şi punând Părinţii ceilalţi în sicriul lor pe-un papirus învăţătura Crezului întocmit de ei. Pentru ca aceştia să doarmă somnul de veci în această credinţă pentru care s-au ostenit venind la Niceea. Lucruri atât de importante despre Biserică ne descoperă nouă Vieţile Sfinţilor pe care citindu-le ne dăm seama cât de mari au fost aceşti oameni ai lui Dumnezeu, Sfinţii Bisericii, pe lângă noi care suntem atât de slabi din cauza păcatelor noastre. Dar ei au înţeles cel mai bine cuvintele Domnului din Rugăciunea din Ghetsimani ca toţi să fie una, ca toţi să aibă o gândire şi-o simţire împreună, ca toţi să privească spre Sfânta Treime cu evlavie, cu adoraţie, cu multă simţire.

După ce am văzut minunile Duhului Sfânt în preajma apelor şi mai ales după ce am văzut lucrarea Lui în viaţa Sfinţilor Părinţi, să ne îndreptăm cu toţii spre marele Praznic al Cincizecimii. Aşa cum  dorea şi Sfântul Apostol Pavel în Apostolul citit în această Duminică a 7-a după Paşti, din Faptele Apostolilor, că el se trudea, de va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de ziua Cincizecimii. Pentru că atunci nu numai se amintea ca o sărbătoare a iudeilor, ci în ziua Cincizecimii Biserica se aduna în Ierusalim şi retrăia încă o dată lucrarea Duhului Sfânt de luminare a Apostolilor, de călăuzire a lor pe drumul credinţei.

La fiecare Liturghie nu săvârşim slujba doar ca să ne amintim de ce a fost acum două mii de ani. Ci cu fiecare Liturghie noi trăim cu Hristos, pătimim cu El, murim cu El, înviem cu El. Sigur că nu toţi, ci doar aceia care, văzându-şi păcatele, plâng pe urma Lui, se răstignesc cu El şi mor cu El. Că au fost atunci pe drumul Calvarului şi oameni care au râs şi L-au batjocorit pe Hristos, care au gândit rău despre El în mintea lor. Şi aceia au fost atunci. Şi în toată vremea, la fiecare Sfântă Liturghie vor fi oameni care vor fi părtaşi mântuirii şi alţii care vor fi pe lângă aceasta, spre osânda lor. Dar Hristos S-a rugat ca toţi să fie una, pentru ca în Împărăţia dragostei lui Dumnezeu, în dreapta Tatălui cu toţii să se întâlnească în Trupul Lui cel Înviat şi preamărit.

Preot Petru Roncea