Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Prof. Gh. Precupescu

Prof. Gh. Precupescu

Lecţia Sfântului Apostol Petru (II)

Prof. Gheorghe Precupescu

A doua situaţie relevantă, din viaţa Marelui Pescar, o constituie episodul dureros al lepădării de Învăţătorul său, tocmai în momentele cele mai grele din existenţa Sa pământească (Matei 26, 69-75; Luca 22, 31-35, 54-62).

După Cina cea de Taină, Mântuitorul Se urcă, împreună cu ucenicii, pe Muntele Măslinilor. El ştie, ca Dumnezeu, întreg cursul neaşteptat al evenimentelor ce vor avea loc, iar, ca om, inima Îi este apăsată greu de plumbul unei întristări şi mâhniri „ca de moarte“ (Matei 26, 38). De aceea, omeneşte, El îi pune pe ucenicii Săi în gardă despre ceea ce se va întâmpla cu ei în noaptea aceea sfâşiată de beznele trădării şi ale urii: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta…“ (Matei 26, 31). Dar ucenicul, uriaş la statură şi la îndrăzneală, şi de această dată, o ia înaintea celorlalţi, mărturindu-şi cu fermitate statornicia faţă de Învăţătorul Său: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“. Iar când Mântuitorul vrea să-l trezească la realitate, arătându-i că „mai înainte de a cânta cocoşul de trei ori“, chiar în noaptea aceea, se va lepăda de El, Simon Petru, zis şi Chifa, crezându-se o piatră de granit, I-a replicat: „Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine (Matei 26, 33). (mai mult…)

Lecţia Sfântului Apostol Petru (I)

Prof. Gheorghe Precupescu

În două situaţii-limită din viaţa Marelui Pescar ne vedem şi noi toţi, ca indivizi şi ca membrii colectivităţii umane. Prima dintre acestea are în obiectiv episodul umblării pe mare a Domnului Iisus (Matei 14, 22-23). După ce ucenicii şi-au dat seama că Cel care înaintează pe ape ca pe uscat nu este o nălucă, e Însuşi Domnul Iisus, sufletul li se umple de uimire, bucurie şi încredere, uitând de marea înfuriată. Doar Petru, ucenicul care întotdeauna avea iniţiative surprinzătoare, face un act de provocare a credinţei, atunci când Îl roagă pe Învăţătorul să-i poruncească să vină la El, pe ape. Şi ucenicul îndrăzneţ, pironindu-şi privirile asupra Mântuitorului, a început şi el să meargă pe ape. Căci de acolo, de la El, îi venea această putere de a sfida legile realului. Dar când cutezătorul apostol, covârşit de uimire, şi-a luat privirile de pe Mântuitorul şi le-a aruncat peste valurile uriaşe, răscolite de vântul puternic, într-o clipă îndoială şi teamă i se strecurară în suflet şi începu să se scufunde.

Însă, într-o străfulgerare de gând, Petru a făcut ceva ce noi toţi ar trebui să facem: a luat privirile de pe valurile aducătoare de moarte şi le-a întors din nou spre Iisus, strigând deznădăjduit: Doamne, scapă-mă! Iar Domnul l-a apucat de mână şi, scoţându-l din valuri, l-a mustrat pentru puţina lui credinţă…

Cuvântul-cheie, cu valoare generică şi simbolică, este, în acest context, Doamne, scapă-mă! Salvarea noastră a fiecăruia, în feluritele încercări şi situaţii grele prin care trecem în viaţă, depinde către cine strigăm pentru scăpare. Iona, proorocul, a strigat către Dumnezeu din pântecele acelui peşte uriaş, aflat în străfundurile mării, şi a fost salvat. David, împărat, prooroc şi poet, a strigat mereu către Dumnezeu.

Toţi psalmii lui sunt nişte strigăte sfâşietoare către El. Iar rugăciunea şi credinţa i-au fost răsplătite cu cea mai lungă şi glorioasă domnie din istoria lui Israel.

Dar nu numai oamenii, ci şi popoarele şi conducătorii lor se pot cufunda în vâltorile istoriei. Numai dacă ştiu să strige către Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, către Iisus Mântuitorul, ele pot vi izbăvite, spre a nu fi şterse din cartea neamurilor.

Poporul român s-a născut ca popor creştin. Aşezat aici, în calea tuturor răutăţilor lumii – cum zice cronicarul moldovean, numai pentru că a ştiut să strige cu credinţă către Mântuitorul a reuşit să treacă biruitor peste genunile şi apele învolburate ale istoriei.

Secretul supravieţuirii noastre active şi creatoare, aici la Porţile Orientului, constă tocmai în faptul că întotdeauna am ştiut să strigăm către Domnul.

Am strigat în noaptea Evului Mediu, timp de mai bine de o mie de ani, şi, când vrăjmaşii credeau că am intrat în cimitirul istoriei, am ieşit biruitori la lumina vieţii, ca un popor creştin-ortodox, învăţând ce este religia iubirii. Am strigat, peste patru sute de ani, către Mântuitorul şi El ne-a scăpat de robia ismailitenilor.

Am strigat către El, ne-a scăpat de sub cizma purtătorilor de zvastică. Am strigat, mai bine de patruzeci de ani, către Iisus Domnul nostru, şi El S-a îndurat şi ne-a scăpat cu braţ puternic şi mână tare din lanţurile grele ale comunismului şi imperialismului ateu.

Cât de cutremurător răsuna în decembrie 1989, sub bolta însângerată de jertfa martirilor Revoluţiei, cântarea: „Cu noi este Dumnezeu“! Dar n-am meritat încrederea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o. Diavolul n-a întârziat să-şi ia şi el partea lui. Nu ne-am dovedit cababili să folosim spre mântuire şi propăşire, pe toate planurile, libertatea câştigată cu lacrimi şi jertfe. Lăcomia după câştigul nemuncit, afacerismul lipsit de scrupule, o clasă politică conducătoare bazată pe principiul „Ridică-te tu, să mă aşez eu!“, şi, culmea!, legi care să-i scoată basma curată şi să-i apere cu îndârjire tocmai pe hoţii de la nivelul cel mai înalt – toate aceste viclenii îngrijorătoare, ne-au zădărnicit biruinţa!

Şi, în loc să strigăm, să alergăm la Mântuitorul, căutăm scăpare în Sodoma şi Gomora, ne căciulim pe la curţile Occidentului şi ale Faraonului de peste Ocean, căutând scăpare în mlaştinile unei lumi în care ea însăşi se scufundă pe zi ce trece.

Să întoarcem din nou privirile spre Domnul Iisus Hristos, să le luăm de pe valurile lumii acesteia, în care ne putem cufunda ireversibil.

Popor român, înapoi la Hristos şi la Biserica Lui, unde întotdeauna ne-am găsit scăparea!

Iisus Biruitorul, nr. 5/1998

Ghioceii speranţei

Editorialul publicat în numărul trecut lăsa a se înţelege, prin faptele prezentate, că la noi încă frigul n-a trecut şi zăpezile se încăpăţânează să nu facă loc primăverii, că iarna încă înstăpâneşte meleagurile noastre…

Dar, vorba unui poet care în tinereţea lui avea har în condei, nimeni nu poate „lega cu lanţuri primăvara“. Astfel, printre zăpezile reci, de după Decembrie 1989, şi-a ridicat privirea spre soare ghiocelul libertăţii. Şi, o dată cu îndrăzneala lui, au început şi alţi ghiocei să împânzească plaiurile româneşti.

Frigul şi zăpezile ce mai persistă încă în domeniul educaţiei religioase nu trebuie să ne împingă spre disperare, căci şi aici ghioceii primăverii duhovniceşti privesc cu încredere spre Soarele-Hristos, Care a început să producă dezgheţul conştiinţelor şi să biruie, treptat-treptat, vânturile potrivnice şi frigul încăpăţânat al necredinţei. Ceea ce în inimi zăcea ascuns sub zăpezi acum începe să înflorească sub razele credinţei redescoperite. Biserica şi Şcoala au ieşit în arena libertăţii prinzând să-şi recâştige, în răstimpul celor opt ani, de la Revoluţia din Decembrie, poziţii la care nici nu îndrăznea să mai nădăjduiască vreodată.

Introducerea timidă a religiei în şcoală, descătuşarea conştiinţelor din lanţurile prigoanelor îndelungate ne-au dat prilejul în aceşti ultimi opt ani să vedem cu bucurie cum ghioceii speranţei împânzesc inimile şi întreaga ţară. (mai mult…)

111 ani de la naşterea „fratelui-învăţător” Ioan Marini

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor.

Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ. (mai mult…)

Actualitatea Părintelui Iosif Trifa

Timp de mai bine de patruzeci de ani, Oastea Domnului a fost marginalizată, persecutată şi considerată de regimul necredinţei, şi nu numai de acesta, secta cea mai periculoasă, una din piedicile de necontestat „în formarea conştiinţei comuniste a maselor“, sau… o „primejdie“ pentru Biserica Neamului. Astăzi, în climatul de libertate şi democraţie, Oastei Domnului i se recunoaşte dreptul la viaţă, fiind legalizată de către Stat şi Biserica-mamă.

Totuşi mai există destui dintre aceia – mireni sau clerici – care, rămânând tributari unor complexe emotive negative formate în trecut, mai consideră şi azi această Mişcare autentic ortodoxă drept o sectă, manifestând rezerve şi suspiciuni faţă de ea. Unii îi recunosc meritele pozitive dintre cele două războiaie mondiale în asanarea morală şi spirituală a societăţii noastre; dar, azi, – cred dumnealor – iese din actualitate. Programul ei misionar nu mai satisface pe omul modern, căci, vezi, Doamne, din nou ar trebui să facem un „salt“, pentru a ne sincroniza cu viaţa culturală şi spirituală a Occidentului şi a celor de peste Ocean. (mai mult…)

Lecţia Înaintaşilor

„… Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa“ (Evr 13, 7)

În fiecare an, luna februarie oferă pentru noi, ostaşii Domnului, un prilej de adâncă şi rodnică meditaţie. Ea ne readuce în conştiinţă viaţa de luptă şi trecere la Domnul a trei mari personalităţi spirituale: Pr. Iosif Trifa (12 februarie 1938), Pr. Vasile Ouatu (17 februarie 1937) şi fratele învăţător Ioan Marini (2 februarie 1947).

Ceea ce impresionează cel mai puternic în scurta lor trecere prin această lume este puterea cu care s-au dăruit în slujirea deplină a idealurilor mântuirii, renunţând la tot ce mai putea să-i lege de felul de viaţă considerat normal de către omul obişnuit. Unuia, Dumnezeu i-a „spart“ într-o vară „cuibul de acasă“; altul şi-a încredinţat cu totul în mâna Domnului soţia şi copiii aruncându-se în clocotul luptei duhovniceşti cu tot ce i-a mai rămas; un altul a renunţat la cariera didactică şi la întemeierea unei familii, lucrarea Oastei Domnului devenind întreaga lui familie. (mai mult…)

Mereu cu privirile numai la Iisus Hristos cel Răstignit!

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit!“ (I Cor 2, 2)

În vastul Imperiu Roman existau multe feluri de pedepse pentru cei ce călcau legea, dar moartea pe cruce era cea mai degradantă şi îngrozitoare dintre toate acestea. Toţi acei care erau osândiţi la o astfel de pedeapsă ispăşeau săvârşirea celor mai grele păcate si fărădelegi. Era insă propria lor vină, nu a altora, aşa că era considerată dreaptă o asemenea condamnare. Nu se spunea doar în Vechiul Testament: „Sufletul care va păcătui, acela va muri“? (Iez 18, 4)

Dar iată, deodată, se întâmplă ceva cu totul extraordinar, ceva împotriva raţiunii şi a legilor celor mai elementare ale dreptăţii omeneşti: o Fiinţă dreaptă, plină de bunătate si iubire, blândă si miloasă, ia asupra sa, cu smerenie si umilinţă, păcatele si fărădelegile nu numai ale unui om ci ale întregii omeniri.

Pedeapsa care trebuia sa cadă asupra noastră, începând cu păcatele primului om, şi continuând cu păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile, până la împlinirea vremurilor a căzut asupra Lui (Is 53, 4-5). Şi Acesta nu era un om oarecare, nici nu vreunul din drepţii lumii vechi, ci Însuşi Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu! (mai mult…)

Propovăduirea lui Hristos

La 2 februarie s-au împlinit 46 de ani ( a se citi 72 de ani, a.c. ) de la trecerea în veşnicie a fratelui învăţător IOAN MARINI, neînfricatul apostol al lui Hristos.

Acest om înfrăţit cu durerea, dar şi cu pacea lui Hristos care întrece orice pricepere omenească (Filip 4, 7), a înţeles ca nimeni altul să unească meditaţia cu acţiunea. Stăruia în rugăciune ceasuri îndelungate, dar ştia în acelaşi timp că nu-şi putea face o colibă pe taborul rugăciunii şi al meditaţiei. Încărcat de putere duhovnicească, el cobora, în Ierusalimul luptelor şi neliniştelor de tot felul, şi, lepădându-se de sine, îşi lua crucea urmându-L cu credinţă şi răbdare pe Mântuitorul său.

Ioan Marini nu făcea parte din categoria acelor păstori scrobiţi şi în ţinută şi în idei, care, după ce şi-au ţinut „predica“, improvizată sau solid organizată după toate legile oratoriei, coborau de la amvon, considerând că şi-au îndeplinit îndatoririle spirituale pentru o întreagă săptămână faţă de turma încredinţată spre păstorire. Pentru acest suflet de apostol, Cuvântul lui Dumnezeu nu era „predică“, ci trăire zilnică, luptă îndârjită cu păcatul, pentru a lărgi cu fiecare suflet adus la mântuire hotarele împărăţiei cerurilor încă de aici, de pe pământ. (mai mult…)

UN SUFLET DE APOSTOL

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina pre­judecăţilor contemporanilor, lăsând să apa­ră dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.

Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Sufletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume. (mai mult…)

IOAN MARINI, CONTEMPORANUL NOSTRU

Cititorul care a parcurs paginile biografiei „Învăţă­to­rul Ioan Marini – o viaţă de apostol“[1] îşi poate face o impresie destul de cuprinzătoare despre viaţa şi activitatea acestui adevărat om al lui Dumnezeu, care a lăsat o dâră luminoasă pe firmamentul creştinismului românesc.

Nu putem vorbi de prima jumătate a secolului al XX‑lea, pe tărâm religios, fără să avem în vedere rolul jucat de Ioan Marini între 1926 şi 1947 în Mişcarea Oastea Domnului, aflată în plină ascensiune spirituală. După acest an, el a trecut în veşnicie, iar România a intrat în conul de umbră al stăpânirii regimului antihristic instaurat de comunism.

Faptul că în timpul dictaturii atee Oastea a activat în ilegalitate, iar libertatea de expresie, atât orală, cât şi scrisă, a fost abolită, a determinat ca, treptat-treptat, imaginea fratelui Marini să ajungă în conştiinţa generaţiilor mai tinere învăluită într-o umbră de legendă. Din scris, nu putea fi cunoscut prea mult, căci, din biblioteci, cărţile şi publicaţiile religioase au fost retrase sau distruse, iar cele găsite la percheziţiile făcute fraţilor au fost confiscate şi arse sau livrate fabricilor de hârtie. Din ceea ce a mai supravieţuit celor patruzeci şi mai bine de ani trăiţi în catacombe şi prin închisori, precum şi din mărturiile celor mai vârstnici, personalitatea duhovnicească a fratelui Marini ne apare însă ca aceea a unui om deplin în Hristos, în ciuda curmării vieţii sale la jumătatea ei (29 ian. 1947). Din datele şi întâmplările menţionate în această biografie, ne dăm seama acum, la nivelul începutului mileniului trei, cât de contemporan este cu noi, în atitudini şi idei, acest neînfricat luptător pentru cauza lui Hristos! (mai mult…)