Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Sfinţi Părinţi

Sfinţi Părinţi

Sfântul Ioan de Kronstadt – Roagă-te lui Dumnezeu să rămâi neschimbat în săvârşirea binelui.

Nimic nu este mai schimbător decât materia. Ea se transformă în mi­lioane de feluri, pe cale naturală, sau după legile Creatorului. Ca să nu mai vorbim de transformările miraculoase, de pildă: focul în rouă, apa în sânge, apa în vin, toiagul în şarpe; omul însuşi transformă materia în mii de feluri. Ce-am putea spune atunci de Atotfăcătorul Dumnezeu?

Schimbarea este o calitate a materiei. Dumnezeu nu i-a dat spiritului raţional această cali­tate şi nu i-o va da niciodată. Calitatea de căpetenie a sufletului este că rămâ­ne neschimbat. Dar spiritul raţional cel creat are însuşirea de a se desăvârşi în lucrarea binelui. Triumful spiritului asupra materiei constă în faptul că spiritul o transformă în mii de feluri. Luaţi seama, de pildă, cum transformă el materia în regnul vegetal, cât de infinit variate sunt formele plantelor care cresc toate din acelaşi pământ, aceeaşi lumină solară, acelaşi aer, aceeaşi apă, acelaşi sol. Dar corpurile animalelor cât sunt de variate!

Schimbarea este, aşadar, o calitate a materiei; lumea în toată varietatea sa a fost creată în funcţie de aceasta. Slavă Atotputernicului Creator, Unul, Cel neschimbat în veci! Dacă materia nu s-ar schimba, atunci Dumnezeu nu ar fi Atotputernic. Slavă naturii spirituale! Fie ca ea să supună întotdeauna natura materială. Roagă-te lui Dumnezeu să rămâi neschimbat în săvârşirea binelui.

Sfântul Ioan de Kronstadt – La ce folosesc postul şi pocăinţa?

Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, că­păta-vom nepreţuită răsplată.

Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dra­gostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezle­ga de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimi­le noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?

Aşa ar trebui să fie, fiindcă toţi merităm dreapta-I mânie şi pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată faţă de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăinţă şi cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne re­găsim pe noi înţine, să ne privim cu asprime inima şi să-i descoperim necurăţia, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumneze­iesc; să recunoaştem că suntem morţi cu duhul.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite!

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea. (mai mult…)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Dă slavă iu­birii Sale şi îndelungii Sale răbdări!

Dacă Domnul n-ar fi iubitor de oameni şi îndelung-răbdător, ar fi putut oare să îndure nechibzuitele defăimări pe care I le aducem? S-ar mai fi întrupat oara, ar mai fi pătimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Său Trup şi Preacuratul Său Sânge, către care îngerii privesc cu frică şi cu cutremur? Ne-ar mai fi izbăvit, oare, de păcate şi de moartea sufletului, aşa cum de nenumărate ori o face?

Poate că ar fi apus atunci: chinuiţi-vă dacă sunteţi atât de răi, nu vă voi mai izbăvi, după ce în atâtea rânduri v-am dat izbăvire. Aşa însă, El îndură toată mulţimea nenu­mărată a defăimărilor noastre, aşteptând să ne întoarcem la El. Dă slavă iu­birii Sale şi îndelungii Sale răbdări! închipuie-ţi ce-ar fi dacă nu L-am avea pe Domnul, dacă ne-am lipsi de a Sa mântuire! Sufletul ni se cuprinde de fri­că şi cutremur. Dar pe păcătoşii care nu se căiesc îi ajunge, în cele din urmă, cu adevărat mânia lui Dumnezeu, „în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Priviţi cu atenţie în ce chip îl cinstesc oamenii pe Dumnezeu

Nefireasca dominaţie a cărnii asupra spiritului se explică printre altele şi prin aceea că spiritul pare a fi „îngropat” în carne, legat de aceasta. Aceasta iese în evidenţă îndeosebi în raport cu slujirea lui Dum­nezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se închină în duh şi adevăr. într-adevăr, trăim adesea ca şi cum n-ar exista în noi spirit, suprema treaptă a desfrânării vădindu-se în om atunci când spiritul este sufocat cu totul şi când omul rămâne doar trup şi nimic altceva. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviţi cu atenţie în ce chip îl cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veţi constata că trupul încearcă să o ia înaintea spiritului. La sfinţi se vede că spiritul precumpăneşte asupra trupului, fiindcă aceştia trăiesc cu spiritul, nu văd în lume nimic altceva decât spirit, înţelepciunea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu vădindu-se în toate. în orice feno­men, în orice lucru văd pecetea spiritului. (mai mult…)

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ

Sf. Nicolae Velimirovici
Predică la Duminica Ortodoxiei

Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu – O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!

Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.

Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul?

Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu? (mai mult…)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Străduiește-te să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii

Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).

Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor. (mai mult…)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Un ta­blou de cădere a tuturor societăţilor.

Ce este istoria neamului ome­nesc ? Istoria căderilor şi ridi­cărilor omeneşti, istoria clătinării gândurilor omeneşti, a vieţii famili­ale şi sociale, şi istoria căderilor îm­părăţiilor şi popoarelor sau a oraşe­lor şi a instituţiilor. Dar vremea noas­tră ce tablou ne înfăţişează ?

Un ta­blou de cădere a tuturor societăţilor. Unde este pricina acestei slăbiciuni a minţilor, păturilor sociale, instituţi­ilor, al căror rost este întărirea statu­lui ce se clatină şi care, cu toate aces­tea, se clatină ele însele ? Unde este pricina întunecării, a slăbiciunii şi a căderii ? în necredinţă, în căderea de la Dumnezeu, de la preaînţeleptele Lui porunci, în nădăjduirea în pro­pria raţiune oarbă, în urmarea pro­priilor patimi.

După faptă şi răsplată: fără Dumnezeu, fără raţiunea dum­nezeiască, fără legea lui Dumnezeu, fără Biserica lui Dumnezeu, care e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), societăţile nu pot sta neclintite şi instituţiile lor nu pot avea temelie ta­re, şi ca atare se destramă toate, fi­indcă s-a zis: fără Mine nimic nu veţi putea face (In. 15,5).

Aleargă la sfintele şi atotputernicele rugăciuni ale Maicii lui Dumnezeu, nu te lipsi de acest har. Ajunge rugăciunea ei pentru a-L ple­ca pe Dumnezeu spre milostivire faţă de toţi, şi faţă de tine. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Sfântul Ioan de Kronstadt – Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu?

Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, Îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg?

Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbin de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

WhatsApp chat