CATEGORIILE DE OAMENI DIN OGORUL LUI DUMNEZEU

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Astăzi am avut la rând, în toate bisericile noastre, după rânduiala bună şi străbună, Evanghelia cu Pilda semănătorului de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 8, începând cu versetul 4 şi până la 18.

Poate că nu toţi aţi fost la biserică astăzi, să urmăriţi câtă înţelepciune şi cât adevăr, şi câtă îndrumare sfântă şi sănătoasă cuprinde, ca şi celelalte sfinte Evanghelii, Evanghelia zilei de astăzi. Cu o înţelepciune sfântă şi cu o călăuzire inspirată de la Duhul Sfânt, [au fost alese] pentru fiecare duminică pericopele sfintelor Evanghelii, pentru cei care se duc să se închine şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Călăuzirea aceasta a Duhului Sfânt i-a îndrumat pe cei care au [rânduit] şi ne-au lăsat aceste sfinte Evanghelii nouă, de fiecare dată, ca o hrană sufletească şi ca un mijloc de meditaţie pentru o săptămână întreagă. Aceste Evanghelii citite în fiecare duminică, părţi din apostol, părţi din Evanghelie, sunt pentru noi adevăruri zguduitoare şi puternice care, fiecăruia dintre noi şi de fiecare dată, ne pun în faţă condiţiile neapărat necesare ale mântuirii pentru fiecare dintre noi. Atât pentru cei începători, cât şi pentru cei mai înaintaţi în viaţă şi pentru cei bătrâni.

Să nu spunem niciodată că Evanghelia e numai pentru unii, că Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu îi priveşte şi îi vizează numai pe unii. Ci el ne priveşte şi ne vizează pe toţi. De ce Mântuitorul i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă Mă iubeşti, paşte oiţele Mele… paşte oile Mele… paşte mieluşeii Mei”? Ca să arate prin aceasta că totdeauna în biserică şi în adunare sunt trei categorii de oameni: mieluşeii – cei tineri, cei care încep calea lui Dumnezeu atunci; oiţele – cei care au înaintat o bucată de drum pe calea Evangheliei, au înaintat o bucată de viaţă în vârsta lor; şi oile – cei care-au ajuns la bătrâneţe. Pentru toţi e Cuvântul lui Dumnezeu! Şi pentru cei care cunosc puţin din Sfânta Scriptură, şi pentru cei care sunt înaintaţi acum în cunoaşterea Bibliei, dar şi pentru cei care zic că au ajuns la vârsta adevărată şi matură a cunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să ne socotim în şcoala Duhului Sfânt, ca nişte elevi care avem permanent de învăţat. Fiecare avem de învăţat. Duhul Domnului, prin Cuvântul Lui cel Sfânt, caută să ne cizeleze, să ne netezească, să ne îndrepte pe toţi, pe fiecare după starea în care este el, ca să poată să ajungă să fie folosit de Dumnezeu în lucrarea Sa sfântă, după cum este scris: „Iar voi, ca nişte pietre vii, să fiţi ciopliţi şi aşezaţi în casa cea mare, în templu cel minunat al lui Dumnezeu, în lucrarea Lui duhovnicească. Nu biserica de zid e adevărata Biserică. Biserica de suflete e adevărata Biserică. Pentru că dacă nu avem suflete să umplem biserica, în zadar avem pietre ca s-o alcătuiască. Câte temple măreţe au fost, dar dacă n-au fost umplute cu suflete vii, cu pietre adevărate din care s-a zidit Biserica şi se zideşte Biserica lui Dumnezeu, atunci în zadar toate aceste pietre.

Noi suntem ca nişte pietre pe care Duhul lui Dumnezeu, Meşterul cel Mare ziditor, caută să ne netezească, pentru ca să ne poată folosi la o zidărie. Aţi văzut un cio­plitor de piatră, un meşter zidar câtă osteneală îşi dă să cioplească fiecare piatră, pentru ca s-o poată aşeza frumos în zidul pe care trebuie să-l facă. Sunt felurite pietre în jurul unui lucrător, al unui zidar, în jurul unei case. Când începe să se lucreze, sunt unele pietre moi, care se cioplesc uşor şi se aşază frumos în locul pe care zidarul vrea să le aşeze. Sunt unele pietre tari, la care trebuie să se lucreze mult. Sunt unii care se lasă ciopliţi, unele pietre. De la altele sar colţuri şi, oricum ar întoarce-o zidarul şi oricât de mult munceşte, nu reuşeşte să-i facă o faţă frumoasă, ca s-o poată aşeza liniştit în zidăria pe care doreşte s-o facă. Sunt unele pietre colţuroase; cum le-ai pune, tot nu se aşază. Cu un colţ se loveşte de una, cu un colţ se loveşte de alta. Ce mare lucru este să fii o piatră ascultătoare, care să te laşi cioplit de mâna Meşterului Sfânt, de lucrarea puternică a Duhului lui Dumnezeu, Marele Cioplitor şi Ziditor, Care vrea să facă din fiecare dintre noi nişte pietre vii şi nişte cărămizi frumoase care să alcătuim faţada minunată a Bisericii lui Dumnezeu, ca, din orice parte ar fi privită această clădire, de către oricine, să poată fi văzută frumos. Oricât de frumoasă este o clădire, dacă are în mijlocul ei o piatră colţuroasă sau necioplită, sau aşezată rău, nu vezi o mie de cărămizi frumoase şi o mie de pietre aşezate frumos, dar o vezi pe aceea aşezată rău şi spui: „Ce constructor… A lăsat aici o piatră neaşezată, necioplită, colţuroasă, rea, care strică toată faţada aceasta frumoasă”.

Cât de mult Îi dăm noi de lucru Marelui Ziditor… Noi venim la adunare. Fraţii noştri, trimişi de Duhul lui Dumnezeu, ne citesc Cuvântul Său, ne spun versetele sfinte, ne dau îndrumări sfinte… Ca un cioplitor sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu caută să ne cioplească, să ne netezească feţele noastre aspre şi părţile noastre colţuroase acolo unde nu ne aşezăm liniştiţi între fraţii noştri, [când suntem] o piatră problemă în Lucrare, un suflet problemă într-o adunare, un suflet problemă în Biserică. Domnul vrea să ne curăţească. Ne aduce în atelierul Lui. Lucrarea, adunarea Domnului este ca un atelier minunat al unui cioplitor, al unui sculptor minunat care vrea să ne cioplească pe noi şi să ne facă nişte pietre bune, frumoase, curate, sfinte, vii aşezate în Biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, pentru ca acolo unde suntem aşezaţi să dăm o faţă frumoasă clădirii.

Ce minunate sunt acele suflete care vin în adunare şi ascultă cu evlavie şi cu respect Cuvântul lui Dumnezeu! Şi, de fiecare dată când un verset sfânt ne este adresat şi un adevăr minunat ne este spus, îl primim în inima noastră cu smerenie şi cu ascultare şi Îl lăsăm să cioplească nişte părţi colţuroase din viaţa noastră. Lucrarea aceasta, adunarea aceasta a Domnului aşa caută să înfăţişeze pe fiecare dintre cei care vin.

De aceea, fraţilor şi surorilor, căutaţi totdeauna biserica şi căutaţi totdeauna adunarea! Şi orice vi se spune din Cuvântul lui Dumnezeu, însuşiţi-vi-l, spu­nându-vă: „Asta-i pentru mine!”. Dacă este o mustrare, spuneţi: „Doamne, asta-i pentru mine! Eu trebuie să mă corectez. Eu trebuie să mă-ndrept”.

Oricine ajunge o problemă în Lucrarea lui Dumnezeu şi se menţine ca o problemă în continuare este o piatră colţuroasă care are nevoie mereu să fie cioplită. De cele mai multe ori, astfel de pietre nu acceptă cioplirea. Nu le place mustrarea. Se revoltă împotriva celor care strigă şi, dacă cineva spune un lucru nepotrivit pe care l-a făcut, se ridică revoltat şi spune: „Cine ţi-a zis?”. Şi vrea să facă anchetă nu împotriva celui care a făcut, ci împotriva celui care, văzând răul, a zis cu durere şi cu amărăciune despre un rău făcut.

Ce minunate sunt pietrele moi, primitoare, ascultătoare, care se lasă modelate după voia Meşterului Sfânt! Ei vor fi folosiţi minunat în Lucrarea lui Dumnezeu. O sută de pietre frumoase nu pot adeseori să acopere urâţenia unei singure pietre neascultătoare şi colţuroase. De aceea noi trebuie să venim în adunarea Domnului şi dacă ne mustră cineva. Şi, dacă Cuvântul lui Dumnezeu parcă este mereu împotriva noastră şi ne atinge ca un tăiş rău anumite răni şi anumite părţi, anumite tumori canceroase duhovniceşti din fiinţa noastră cea sufletească, să primim operaţia şi să lăsăm să taie Cuvântul lui Dumnezeu adânc acolo, ca să scoată răul. Că Dumnezeu vrea să ne mântuim noi, nu să ne pierdem. Şi, până avem în inima noastră o tumoră de păcat ascunsă, până avem în noi o ambiţie rea, o îngâmfare neascultătoare, o purtare îndărătnică, până atunci Domnul nu ne poate aşeza liniştit în Lucrarea Sa. Şi noi vom avea, până la urmă, soarta pietrei colţuroase pe care, oricât vrea meşterul să o cioplească, ea nu se lasă cioplită. Cât ar vrea să o aşeze, nu se lasă aşezată. Ori se loveşte de una, ori se loveşte de alta şi, până la urmă, piatra aceasta problemă ajunge să fie aruncată din mâna ziditorului şi din lucrarea lui. O vreme poate să stea piatra aceasta pe lângă zidărie, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori. Oriunde se zideşte o construcţie, mai sunt acolo, pe lângă ea, nu numai pietre frumoase, care vor fi folosite şi sunt folosite la construcţie, ci sunt şi materiale cioplite rău, nepotrivite, aspre, colţuroase, crăpate, pe care meşterul le-a îndepărtat; dar ele stau tot în jurul clădirii şi parcă fac parte din clădire, deşi ele niciodată n-au putut şi niciodată nu vor putea face parte frumos şi fericit din clădirea aceasta minunată. Pe lângă adunările Domnului şi chiar în mijlocul adunărilor, mai sunt foarte multe suflete problemă în Lucrarea lui Dumnezeu: colţuroşi, neascultători, îndărătnici. Ori se ceartă cu unul, ori se ceartă cu altul… niciodată nu-s liniştiţi. Ei pot să stea încă aşa ca piatra colţuroasă pe lângă clădirea constructorului. Dar în curând ele vor fi înlăturate, toate aceste elemente.

Dragii noştri fraţi şi surori, Domnul a avut milă de noi şi ne-a adus în Lucrarea Lui dorind să ajungem să devenim nişte pietre vii, nişte cărămizi frumoase aşezate în faţada lucrării lui Dumnezeu. Şi dacă ciopleşte Cuvântul lui Dumnezeu în noi, nu vă-mpotriviţi. Dacă fraţii ne mustră, nu vă-mpotriviţi. Nu vă apăraţi colţurile şi crăpăturile ascunse şi nepotrivite. Veniţi cu ele în mâna Marelui Ziditor şi spuneţi: „Doamne, ciopleşte, că merit. Mustră-mă, că merit. Dar ajută-mă să mă-ndrept. Doresc să mă-ndrept. Să devin şi eu un element de bază în Lucrarea Ta; un mădular sănătos în Trupul Tău cel sfânt; o piatră vie, curată frumoasă, de care Tu să Te foloseşti în Biserica Ta cea vie şi sfântă”.

Ce minunat e un astfel de suflet! Şi ce minunat e atunci când noi ne lăsăm înduplecaţi şi lucraţi, şi cizelaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem deveni aşa cum vrea El, nişte mădulare vii şi sfinte! Câtă vreme un om e sănătos şi toate mădularele lui sunt sănătoase, nici nu simţi! Câtă vreme o mână este sănătoasă, o inimă sănătoasă, un plămân sănătos, un rinichi sănătos şi un ficat sănătos, nici nu-l simţi. Când începi să simţi ficatul, atunci e semn că-i bolnav. Când începi să simţi mâna, atunci e semn că mădularul acesta este bolnav. Când începi să simţi rinichiul, însemnă că mădularul acela e bolnav. Câtă vreme noi suntem nişte suflete curate şi frumoase, şi vrednice în Lucrarea lui Dumnezeu, nici nu se simte că suntem. Când începi să devii problemă în Lucrarea Domnului, atunci deja e un semn că tu eşti un mădular bolnav. Un păcat ascuns, o tumoră ascunsă roade undeva. Şi trebuie să venim cu ea sub cuţitul Marelui Doctor.

Spune un proverb aşa: „Doctorul bun face tăietura mai adâncă”. De ce? Pentru ca să scoată de acolo şi rădăcina răului. Că numai atunci când operezi adânc, atunci eşti sigur că s-a scos şi rădăcina păcatului. Duhul lui Dumnezeu vrea să facă această operaţie adâncă în inima noastră. Să ne lăsăm operaţi… Să lăsăm ca Duhul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi prin puterea Sa, să ne cureţe inima care este infectată de păcat. Aveţi păcate ascunse; astea-s cele mai primejdioase. Veniţi cu ele la Domnul. El cunoaşte. Şi spuneţi-I din toată inima: „Tu, Care cunoşti inima mea, operează acolo. Scoate păcatul acela care mă poate duce la o infecţie mortală, la pierzarea totală a mântuirii sufleteşti”.

Astăzi a fost, la rând, în sfintele noastre biserici, Evanghelia cu Pilda semănătorului. Aş vrea s-o citim împreună, încă o dată. Şi să tragem din ea nişte învăţături pe care Domnul le-a pus anume acolo, ca ele să ne înveţe, să ne lumineze, să ne călăuzească şi să ne ajute să ne orientăm noi înşine şi să ne vedem în care anume dintre aceste câteva situaţii care sunt acolo, dintre aceste stări suntem. Pentru ca, văzându-ne şi descoperind starea în care suntem, dacă este o stare rea, să-L rugăm pe Domnul să ne ducă spre o stare bună.

Adunarea noastră este, aşa cum am spus, o şcoală a Duhului Sfânt. Aici Duhul Sfânt, Duhul Sfânt… Marele nostru Binefăcător pe Care Domnul Iisus ni L-a promis înainte de a pleca de pe pământ, când a zis ucenicilor Săi: „N-am să vă las orfani… Vă voi trimite un alt Mângâietor. Pentru voi e bine să Mă duc, ca să vă pregătesc un loc. Şi, după ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Dar până atunci n-am să vă las orfani. Vă voi trimite un alt Mângâietor: pe Duhul adevărului, pe Care lumea nu‑L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că va fi în voi şi va fi cu voi. El vă va învăţa toate lucrurile. Vă va descoperi adevărul şi vă va aduce aminte de tot ce v‑am spus Eu”.

Ce dulce Mângâietor ne-a trimis Domnul! Ce dragoste are Duhul Sfânt de noi, de Biserica Sa, pe care a întemeiat-o când a venit, în ziua Cincizecimii, şi căreia, de atunci şi până astăzi, îi dă mereu îndrumare, hrană, păstori binecuvântaţi, locuri binecuvântate, îndrumări binecuvântate, cuvânt binecuvântat, înştiinţări binecuvântate, mustrări binecuvântate, dar şi mângâieri… mângâieri binecuvântate. El nu este numai mustrătorul nostru, numai învăţătorul nostru, numai sfătuitorul nostru. El este Mângâietorul nostru. Şi fericit e acela care L-a primit pe acest Mângâietor în inima Lui şi umblă călăuzit de El. Printre toate, Mântuitorul a spus: „El este Duhul adevărului, Care vă va călăuzi în toate lucrurile”.

Ce mare lucru este acesta! Noi în Biblie avem Cuvântul adevărului. Asta e spus: Cuvântul adevărului. Dar, dacă n-avem şi Duhul adevărului, vedeţi ce se întâmplă? Chiar dacă avem Cuvântul adevărului şi cunoaştem Cuvântul adevărului, dacă n-avem Duhul adevărului, n-are cine să ne călăuzească pe noi în cunoaşterea adevărului din Cuvântul adevărului. De ce sunt atâtea interpretări greşite şi-atâtea secte, şi-atâtea învăţături rătăcite care se bazează şi se alimentează din Cuvântul adevărului? Pentru că majoritatea n-au Duhul adevărului. Pentru că numai Duhul adevărului ne călăuzeşte în toate lucrurile, în tot adevărul. „El vă va călăuzi în tot adevărul”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă Duhul adevărului călăuzeşte în adevăr, atunci cel care citeşte Cuvântul adevărului înţelege adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru că foarte mulţi n-au Duhul adevărului, care să-i călăuzească în cunoaşterea Cuvântului, interpretează după îndemnul duhurilor falselor adevăruri.

Sunt multe duhuri venite în lume. Şi, din acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu, dă felurite interpretări. Pentru că sunt duhurile falselor adevăruri, care călăuzesc fals şi-i duc la pierzare şi la dezbinări, şi la tulburare pe cei mai mulţi. Nu vă lăsaţi înşelaţi, dacă cineva ia Cuvântul adevărului şi citeşte de-aici, [crezând] că tot ce spune el este adevărat. Vedeţi dacă Duhul adevărului, pe Care-l aveţi, vă călăuzeşte în acest adevăr şi vă face să înţelegeţi şi să spuneţi: „Da, simt că omul acesta spune adevărul”. Dacă ai Duhul adevărului şi el nu are Duhul adevărului, Duhul adevărului te înştiinţează şi spune: „N-asculta! Omul acesta vorbeşte din Cuvântul adevărului, dar nu spune adevărul”. Pentru că nu-l cunoaşte, el este călăuzit de un duh al unui fals adevăr.

Există o singură credinţă. Crezuri sunt sute. Şi cine nu-şi păstrează credinţa lui de la început şi până la sfârşit şi nu rămâne statornic în adunarea şi-n credinţa, şi-n învăţătura lui poate să primească călăuzirea unor false duhuri, în nişte false crezuri. Şi omul acesta bâjbâie şi se duce la pierzare, având în mână Cuvântul adevărului. Dar dacă n-are Duhul adevărului, n-are cine să-l călăuzească. De aici vin atâtea rătăciri şi certuri. Pentru că, dacă este cineva în adevăr, adică în Duhul adevărului, acela are o singură interpretare, o singură credinţă, o singură înţelegere, o singură umblare, un singur fel de a vorbi, de a înţelege, de a simţi, de a trăi. Dar dacă sunt diferite feluri, înseamnă că sunt diferite duhuri, falsele duhuri, cum a spus Mântuitorul: „Vor veni în Numele Meu şi vor înşela pe mulţi. Aveţi grijă să nu vă înşele şi pe voi”. De aceea avem noi fericita şi binecuvântata făgăduinţă de la Dumnezeu: dacă umblăm în Lucrarea sfântă şi umblăm în nevinovăţie şi-n ascultare de Domnul, El ne dă călăuzirea Duhului adevărului în Cuvânt şi atunci simţim. Când cineva ne vorbeşte adevărul din Cuvânt, prin Duhul adevărului, simţim cum ne unge inima şi cum fiecare cuvânt se zideşte în noi, pentru că Duhul adevărului, pe Care-L avem, ne adevereşte prin aceasta că acela care ni-l spune este din adevăr şi din Duhul Sfânt.

Acolo unde te duci însă şi nici un cuvânt nu-ţi pătrunde în inimă şi ceva nu te lasă să primeşti şi să accepţi este un semn că Duhul adevărului din tine te înştiinţează: „Acesta n-are adevărul, deşi vorbeşte din Cuvântul lui Dumnezeu”. Feriţi-vă de interpretările acestea, pentru că sunt mulţi care vor veni în Numele Domnului şi vor înşela pe mulţi. Pe mulţi dintre cei care nu umblă călăuziţi de Duhul adevărului şi nu rămân în dragostea adevărului şi-n ascultarea frăţească. Aceştia toţi sunt ispitiţi şi sunt în primejdie să fie înşelaţi de duhul falselor adevăruri, al falselor credinţe şi crezuri, care nu sunt credinţe, sunt crezuri; de la care omul care a apucat să alunece în ele uşor trece de la una la cealaltă. Astăzi e cu un crez, mâine e cu altul. Dar cine a primit credinţa, care este una singură, credinţa care l-a hotărât şi l-a întors la Dumnezeu, dacă o păstrează în inima lui curată cum a primit-o şi caută să crească în roadele ei bune până la sfârşit – dar în acea credinţă pe care a primit-o de la început –, aceluia Dumnezeu îi descoperă mereu noi adevăruri şi, de la adevărurile inferioare care se contrazic unele cu altele, din zona adevărurilor joase, Dumnezeu ne ridică în zona adevărurilor înalte, acolo unde nu sunt contradicţii, unde nu sunt lupte, unde nu sunt dezbinări. Unde este pacea, armonia şi siguranţa desăvârşită în Hristos că am aflat pacea în El şi liniştea şi nu mai dorim nimic.

Ce minunată este starea aceasta!… Şi, uneori în adunare şi alteori în via­ţa noastră, simţim această luptă. Când însă reuşim să ne ridicăm – prin credinţă, prin dragoste de Dumnezeu, prin iubirea de fraţi, prin smerenie şi prin curăţie – în zona adevărurilor înalte, acolo nu mai avem poticniri. Acolo nu mai creăm probleme. Acolo Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, cu tot cugetul nostru şi cu toată puterea noastră; şi pe fraţii noştri, din toată inima, cum ne-a învăţat Mântuitorul. Atunci nu mai avem probleme, nici nu mai creăm probleme nicăieri. Oricine ne va vedea se va bucura când ne vom întâlni şi abia va aştepta să ne întâlnească. Şi nu ne [vom] mai putea despărţi. Dar când creăm probleme, nimeni n-ar vrea să ne întâlnească, ci să-şi ferească privirile şi căile de noi. Atunci cel mai rău semn nu-i în alţii, e în noi. Răutatea şi tumora canceroasă a păcatului care roade în noi şi depărtează du­hovniceşte duhurile celorlalţi, care sunt străini de noi.

Noi dorim din toată inima ca, venind în adunarea Domnului, să ne lăsăm mereu ciopliţi de Cuvântul Sfânt şi să dorim să ne putem înfăţişa înaintea Domnului aşa cum spune: „…fără prihană, fără vină şi în pace”. Că numai atunci putem aştepta cu bucurie venirea Domnului şi putem ieşi cu bucurie în întâmpinarea Lui. De ce? Atunci candelele noastre ard. Care a fost deosebirea dintre fecioarele nebune şi cele înţelepte? Deosebirea a fost numai lumina, căldura, arderea candelelor lor.

Pilda fecioarelor, ca şi Pilda cu talanţii, din capitolul 25 de la Sfântul Matei spune trei mari adevăruri. Ultimul capitol din Evanghelie este capitolul 25 de la Matei. Primul capitol din Evanghelie este capitolul 5 de la Matei. Pe parcursul acestor douăzeci de capitole se desfăşoară toată Evanghelia. Cele dinainte de 5 sunt pregătirile; cele de după 25 sunt patimile, suferinţele şi moartea Mântuitorului. Dar în acest ultim capitol din Evanghelia după Matei, ca un cuvânt de rămas-bun al Mântuitorului când Se pregătea să plece (că după aceea urmează capitolele patimilor, ale morţii, ale suferinţelor Mântuitorului, ale Înălţării Lui la cer), în acest ultim capitol din Evanghelia de la Matei, capitolul 25, sunt trei mari adevăruri care vizează aceleaşi lucruri. Întâi e Pilda cu talanţii, de la versetul 1, la 14. După aceea, Pilda cu cele zece fecioare. Şi după aceea Judecata.

Ce mult ne spun nouă aceste lucruri despre starea de fapt din Biserică! Pilda cu talanţii îi priveşte pe lucrători, pe fraţi. Pilda cu fecioarele le priveşte pe surorile noastre; dar toţi sunt din Biserică. În Biserică sunt oameni înzestraţi de Dumnezeu slujitori cu un talant, cu doi talanţi, cu cinci talanţi. Slujitori care-şi fac datoria în slujba lui Dumnezeu şi aduc roadă pentru Domnul şi slujitori care îngroapă şi puţinul talant, şi puţinele posibilităţi pe care Dumnezeu le-a rânduit ca să poată aduce şi ei rod. Şi pe acelea le nesocotesc şi le îngroapă în pământ. Şi apoi Pilda cu fecioarele închipuie cele două categorii care sunt totdeauna în Biserică şi-n adunarea lui Dumnezeu. Suflete de surori care ard pentru Dumnezeu şi pentru dragoste: rugăciune lor arde, fapta lor, viaţa lor, dragostea lor faţă de Domnul, cântarea lor, umblarea lor cu Domnul este o ardere pentru Domnul şi pentru Lucrarea, şi pentru cauza Lui, şi pentru fraţi. Altele sunt suflete cu candele stinse. Sunt în adunare, au numele, au înfăţişarea, cunosc lucrurile, sunt prezente acolo ca fecioarele cele care erau fără candela aprinsă, în mijlocul celorlalte. Ele aveau toată înfăţişarea de fecioare şi toată uniforma lor şi numele lor. Deosebirea era că ele nu ardeau, n-aveau nimic arzând în inimă.

Ce minunat e un suflet care arde de dragoste pentru Dumnezeu! Rugă­ciunea arde, lacrima arde, binefacerea, bunătatea, cântarea, tot ce poate face din arderea aceasta sfântă, din dragostea de Dumnezeu. Asta este candela: dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne‑a fost dat.

Şi-n aceste două categorii se împart surorile noastre: sufletele care ard pentru Dumnezeu şi care caută să facă, din dragoste aprinsă pentru Domnul, tot ceea ce pot face; şi ceilalţi, care stau nepăsători în adunare. Cântă… dar cântă fără foc; se roagă, dar fără foc; umblă, lucrează, dar fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără căldura harului lui Hristos. Pentru aceştia toţi vine Judecata din urmă, Judecata din capitolul 25 de la Matei. Pentru cei care au ştiut face binele, şi nu l‑au făcut. Atunci Domnul nu le va spune: „Duceţi-vă, criminali şi bandiţi, şi hoţi, şi huligani, şi… spărgători!”. Nu! Aceia s-au dus deja. Le va spune celor care au putut face binele din adunarea lui Dumnezeu şi n-au făcut binele. Pentru că este un păcat – cel mai mare păcat – pentru care Dumnezeu îi va judeca pe cei credincioşi, nu pe cei necredincioşi: păcatul de care [vorbeşte] Sfântul Apostol Iacov când spune: „Cine ştie să facă binele şi nu-l face săvârşeşte un păcat!”. Pentru păcatul acesta, mulţi credincioşi vor fi alungaţi din faţa lui Dumnezeu. Au putut să facă binele, şi nu l-au făcut.

Să vă spun numai o întâmplare. Am mai spus-o şi altădată.

Nu de mult am întâlnit un frate care a venit, spunând: „Frate, port de cinci ani pe sufletul meu povara unui păcat pe care nu-l pot înlătura niciodată. Nu ştiu ce să fac. Cunosc pe Dumnezeu de 25 de ani. M-am ferit de păcatele mari. Părintele, când mă duc la mărturisire, mă întreabă: «Ai aprins, ai furat, ai minţit, ai… făcut cutare?». Prin harul lui Dumnezeu, m-am ferit să fac astfel de păcate. Mă feresc. Dar niciodată nu m-a întrebat: «Ai putut să faci un bine, şi nu l-ai făcut?». De păcatul acesta mare nu m-a întrebat niciodată nici un preot când m-am dus să mă mărturisesc, dacă l-am făcut sau nu l-am făcut. Şi acum vreau să spun ce mă apasă.

Într-o zi veneam de la serviciu, chiar luasem salariul. Aveam punga plină de mii în buzunar. Şi m-am dus pe la farmacie, să cumpăr un medicament. În faţa mea era o femeie amărâtă, pe care o vedeam că suferă şi că are o durere mare pe inimă. Stătea cu reţeta în mână la ghişeu, să-i calculeze farmacista costul medicamentului de care avea nevoie. Dar, cum se întâmplă de multe ori, una vorbea cu cealaltă şi o lăsa pe femeie să stea cu reţeta în mână la ghişeu şi nu se ocupa de ea. Atunci femeia, nemaiavând răbdare, spune:

– Doamnă farmacistă, vă rog foarte mult, fiţi bună şi calculaţi-mi şi mie mai repede reţeta aceasta. Am acasă pe cineva bolnav pe moarte şi cred că dacă iau medicamentul acesta şi mă duc să i-l dau scapă.

Farmacista s-a supărat că a făcut-o atentă şi că a întrerupt-o din discuţiile cu colega ei râzând şi spune:

– Da’ ce, dumneata îl scapi? Dacă e să moară, şi aşa moare. Dă reţeta!

I-a smuls reţeta din mână, supărată, şi a calculat:

– 200 de lei.

– Doamnă, spune femeia mai amărâtă, vă rog foarte mult, faceţi-mi numai jumătate… n-am bani să plătesc toată reţeta. Dar vă rog, faceţi-o repede.

Farmacista i-a aruncat reţeta jos şi i-a zis:

– Da’ ce, aici eşti la aprozar, să cumperi doi castraveţi? Ai bani, bine. N-ai bani, altul.

Am urmat eu, zice fratele. Mi-a calculat reţeta. Pe femeie am văzut-o cum îşi ia reţeta de jos, a izbucnit în lacrimi şi a ieşit afară. Eu aveam buzunarul plin de bani. Nu ştiu ce m-a orbit, ce m-a întunecat pe mine, că n-am zis: „Doamnă, faceţi-i!”. Că pentru mine 100 de lei nu conta. Aveam atâţia bani! Dar n-am zis. Şi am văzut-o pe femeie luându-şi reţeta şi ieşind plângând afară. Se zguduia hăinuţa pe ea. Femeia săracă, lipsită, chinuită…

După ce mi-am calculat eu socotelile, a venit trezirea. Un gând puternic de la Dumnezeu m-a străpuns: «Ce-am făcut eu? De ce nu m-am dus la femeia asta, să-i spun: «Faceţi-i, doamnă, reţeta. Plătesc eu!». N-am zis. Când m-am trezit şi m-a frământat pe mine problema aceasta, am ieşit repede pe uşă, să mă uit, să văd. Nu mai era… Dar de atunci s-a pus pe sufletul meu o aşa povară, că nu mai pot să suport. Şi m-am gândit atunci că în Ziua Judecăţii eu voi fi de-a stânga. Şi va zice Domnul: «Duceţi-vă, blestemaţilor, că am fost bolnav, am fost necăjit, am avut nevoie de un ajutor de la voi şi nu Mi l-aţi dat! Eu v-am dat vouă: v-am dat sănătate, să câştigaţi, v-am dat posibilitate, v-am dat condiţii, v-am dat ajutor, v‑am dat pricepere, să ocupaţi un post pe care mulţi nu-l au şi să vă puteţi realiza; bine-nţeles că prin muncă, dar condiţiile, toate celelalte au fost de la Mine. Şi tu ţi-ai împietrit inima faţă de Mine!». «Cum faţă de Tine, Doamne? Când ai fost Tu bolnav şi eu am putut să Te ajut şi nu Te-am ajutat?» Şi-mi va arăta Domnul pe ecranul veşniciei, ca o secvenţă de film, momentul petrecut în farmacie. Şi o să-mi spună: «Cunoşti tu pe femeia aceea? Eu eram! M-am prefăcut o femeie săracă, bolnavă, care are nevoie de-un ajutor. Pentru că ştiam că tu, în buzunar, ai mii şi mii de lei şi ai fi putut să ajuţi. Dar n-ai ajutat. Eu eram!». Ce voi putea eu spune atunci?

Şi câte cazuri din acestea, la care nici nu m-am gândit înainte, mi s-or mai fi petrecut în viaţa mea? Şi Domnul o să-mi arate atunci: «Îţi aduci tu aminte de nenorocitul acela, de săracul acela, de condiţiile acelea? Eu eram! Am luat chipul acela, ca să pun la încercare credinţa ta, că tu zici că eşti credincios de 25 de ani şi cunoşti Biblia, şi ştii lucrurile scrise acolo.”

Cine ştie să facă binele şi poate să-l facă, şi nu-l face săvârşeşte un păcat. Pe multe milioane de credincioşi îi va alunga Dumnezeu din poarta Împărăţiei cereşti pentru acest păcat. Nu pentru că au spart şi că au aprins, şi pentru că au făcut nu ştiu ce. Ci pentru că au putut să facă binele şi nu l-au făcut. Aşa oameni ne vrea Dumnezeu pe noi. Aşa ne cere El să fim noi.

În Pilda din Evanghelia de astăzi, cu semănătorul, sunt nişte lucruri foarte frumoase acolo. Eu aş vrea (…) să citim împreună şi să medităm la nişte adevăruri scrise pentru noi acolo, ca să ne obişnuim ca, atunci când se citeşte Sfânta Evanghelie, să medităm noi adânc şi să aprofundăm noi lucrurile care ni se spun, ca să tragem din ele învăţămintele de care avem noi nevoie pentru corectarea, pentru cioplirea, pentru îndrumarea vieţii noastre.

„Când s-a strâns o gloată mare şi a venit la El norod din felurite cetăţi, Iisus a spus ucenicilor Săi şi gloatei pilda aceasta: «Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stâncă şi, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor. Spinii au crescut împreună cu ea (împreună cu ea…) şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut, şi a făcut rod însutit». După ce a spus aceste lucruri, Iisus a strigat: «Cel ce are urechi de auzit să audă!».

Ucenicii Lui L-au întrebat: «Ce înţeles are pilda aceasta?».

Iisus le-a răspuns: «Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca, măcar că văd, să nu vadă şi măcar că aud, să nu-nţeleagă. Iată ce înţeles are pilda aceasta: sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum sunt cei ce aud, apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi. Cei închipuiţi în sămânţa căzută pe stâncă sunt cei care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar n-au rădăcină. Cred până la o vreme, dar când vine ispita cad. Sămânţa care a căzut între spini îi închipuie pe cei care, după ce au auzit Cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, de bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia. Şi n-aduc nici ei rod, să ajungă la coacere. Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce aud Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare»”. Amin.

Nu numai fiecare verset – fiecare cuvânt e plin de conţinut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.

Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viaţa uşuratică, discuţiile uşuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea uşuratice şi neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n‑ajunge niciodată la rod.

Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândeţe, fără bunătate, fără îngăduinţă, fără iubire, oamenii aceştia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viaţa lor este o viaţă împietrită. Sunt nişte oameni uscaţi sufleteşte.

Cei închipuiţi în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitaţi, ocupaţi cu treburi, cu câştiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu… tot felul de lucruri, cu bişniţărie şi cu toate aceste lucruri. Toţi aceştia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuinţele, lăcomia, dorinţa după avere le înăbuşă în inimă orice cuvânt şi orice rod bun.

Şi a patra parte… Doamne, ce bine era dacă trei părţi ar fi fost bune şi numai o singură parte mai slabă! Dar trei părţi erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporţia. O parte cărora le place uşurătatea, viaţa de neseriozitate şi de distracţie lumească. Mulţi sunt şi din aceştia. Altă parte, cu o viaţă uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Şi alţii, preocupaţi de grijile şi de lăcomia, şi de alergările după viaţa aceasta. Şi abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi curată.

E foarte important acest lucru: inima bună şi curată! Acesta este terenul cel bun, acesta este ogorul cel bun în care Cuvântul lui Dumnezeu aduce roadă: inima bună şi curată. E foarte important lucrul acesta. Să cerem lui Dumnezeu o inimă bună şi curată şi să ne dăm silinţele să ne pregătim terenul acesta al inimii bune şi curate pentru primirea şi pentru păstrarea Cuvântului bun. „Ei aduc roade în răbdare”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă n-avem bunătate, dacă n-avem curăţie şi răbdare, niciodată nu vom putea aduce nici un rod bun. Poate să se tot semene în inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu, putem să venim ani de zile şi zeci de ani la adunarea Domnului sau la biserica Domnului şi să auzim semănându-se cel mai minunat Cuvânt în inima noastră. Dacă ea nu e bună, plină de bunătate, dacă nu-i curată, nu trăieşte în curăţie, nu se străduieşte să aibă curăţia nu numai duhovnicească: curăţia trupească, curăţia sufletească – această curăţie care este locul potrivit şi felul potrivit în care rodeşte Cuvântul lui Dumnezeu – şi dacă n-avem răbdare, să ducem această rodire până la capăt, noi suntem nişte oameni condamnaţi.

Dragii noştri fraţi! Din Evanghelia de astăzi, noi trebuie să stabilim nişte adevăruri. Care este poziţia noastră şi care este starea noastră, în ogorul lui Dumnezeu, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Suntem noi nişte oameni uşuratici? Iubim noi distracţiile lumii? Iubim felul ei de a petrece? Iubim literatura aceasta de aventuri? Căutăm noi oare satisfacţiile acestea pe care lumea le caută şi care ne fac să fim uşuratici, neserioşi, alergând mereu după ceva nou, după distracţiile lumii şi după distracţiile păcatului? [Atunci] putem să tot auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l semene în noi Mâna lui Hristos, el nu va aduce rod niciodată. Pentru că în viaţa de huzur, în viaţa de uşurătate – dacă ne plac plimbările acestea şi petrecerile cu oamenii lumeşti, glumele proaste, bancurile, revistele umoristice, tot ceea ce este uşuratic şi face parte din viaţa închipuită în „drum”, adică acolo unde nu rodeşte nici o sămânţă, unde e permanent circulaţie, unde toţi merg şi toţi vin, unde fiecare caută o noutate, fiecare caută o distracţie –, acolo ceea ce-i sănătos şi bun [nu prinde rădăcină]. (…)

[Dintre aceştia sunt unii care] au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, tinerii noştri! Şi aceasta este o problemă. [Tineri] cărora, de obicei, le plac foarte mult astfel de metode, astfel de distracţii, astfel de hrană, astfel de drumuri. Le plac plimbările, le place starea cu oamenii, cu lumea, cu mişcarea aceasta de du-te şi vino, care este neseriozitate şi nestatornicie. Toate aceste obiceiuri şi aceste plăceri ne duc în situaţia că în inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are nici o rădăcină şi nu mai aduce nici un rod.

Dacă ieşim de la adunare şi ne oprim pe drum cu unii şi cu alţii… cum s-a întâmplat nu de mult. O să mai auziţi, în întâmplările noastre triste… unii dintre tinerii noştri, născuţi din familii de fraţi, dar deveniţi oameni fireşti, creează probleme în adunarea lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia s-a ocupat cu furatul papucilor miresei, ai surorilor noastre mirese. La nunţile astea sfinte, lor le vin în inimă ispitele diavolului, să fure papucii miresei, după obiceiul huliganic şi lumesc. Alţii au fost auziţi zicând: „Acum, după o nuntă, după o adunare frăţească, hai puţin pe la restaurant!”. Alţii s-au oprit cu prietenii lor lumeşti şi râd, şi ascultă ultimele bancuri, şi spun nişte hazuri şi snoave, ca să poată râde. Ei, în oameni de-aceştia cărora le place anturajul acesta şi metodele, şi petrecerile acestea, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu – cât de minunat este şi cât de minunat ar fi –, pe care l-au ascultat la biserică sau la adunare? Dacă lor le place să stea pe lângă drumuri, acolo unde răpitoarele astea fură sămânţa bună, ca păsările negre care abia aşteaptă, pe lângă drum, să cadă un grăunte, să vină şi să-l înghită. Aşa aşteaptă duhurile rele, pe toate părţile acestea uşuratice, să smulgă sămânţa cea bună din inima noastră. Şi atunci ce mai creşte în inima din care a fost smulsă sămânţa cea bună? Numai obiceiuri rele, porniri huliganice, lucruri urâte care apoi, puse într-un mediu din acesta, ajung să aducă nişte roade de care te-ngrozeşti.

Copiii noştri ajung mulţi în starea aceasta. Noi ne dăm silinţa să-i ajutăm să crească în aşa fel, încât să nu le placă drumurile, anturajul uşuratic, literatura aventuroasă şi murdară; ci să iubească lucrurile serioase, lucrurile lui Dumnezeu, îndrumarea cea sănătoasă şi bună, literatura cea bună şi sfântă, care creează şi le zideşte în inimă nişte lucruri noi, înalte, sfinte, curate, frumoase şi îi fac să fie oameni desăvârşiţi, surori desăvârşite, fraţi desăvârşiţi, lucrători desăvârşiţi şi binecuvântaţi. Dar, din toate acestea, dacă lor le plac drumurile, răpitoarele fură sămânţa cea bună.

Nu mai zic apoi de condiţiile grele în care foarte mulţi trăiesc fie în familie, fie că şi le creează singuri şi ajung să treacă prin locuri şi prin [stări] grele, uscate şi care le nimicesc orice rădăcină bună, de tineri.

Să medităm bine la înţelesul Evangheliei de astăzi şi să ne dăm toate silinţele să ne însuşim astfel Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, având o inimă bună şi curată, să aducem roade în răbdare pentru Dumnezeu. De ce? Vine ziua când Stăpânul trece pe lângă măslinul vieţii noastre, pe lângă via noastră, pe lângă casa noastră şi caută să vadă ce roade avem. Vine cineva în fiecare zi şi întreabă Biblia noastră: „A citit în tine cel ce te are?”. Întreabă rugăciunea noastră, odăiţa noastră unde trebuia să stăm în rugăciune: „S-a rugat cineva aici astăzi?”. Întreabă pe cei din jurul nostru la care trebuia să le spunem sau să le facem un bine: „Am trecut noi pe la ei?”. În fiecare zi trece cineva pe lângă smochinul, pe lângă măslinul, pe lângă via vieţii noastre, să caute un rod. Şi lângă rădăcina pomului nostru, de la început, stă înfiptă securea, cum spune: „Iată, Eu cercetez inima şi viaţa fiecăruia”.

Vine ziua când fiecare dintre noi va trebui să ne înfăţişăm real, personal, individual, cu adevărat în faţa Marelui nostru Judecător şi Dumnezeu Iisus Hristos. Scrie aşa acolo, la II Corinteni capitolul 5, versetul 10: „Căci toţi avem să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să ne primim răsplata pentru binele sau răul pe care-l vom fi făcut când eram în trup”. Acesta este un adevăr – şi nu numai aici! Dar scrie în atâtea locuri despre aceste lucruri. Gândiţi-vă bine! Dumnezeu de aceea ne aduce aici în adunarea Lui, unde ne trimite Cuvântul Lui, copiii Lui, fraţii noştri, ca să ne înştiinţeze şi să ne deschidă, şi să ne arate: „Băgaţi de seamă! Vine ziua! Fiţi atenţi în fiecare zi! Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi vedeţi în ce stare sunteţi!”.

Am un cuvânt testamentar pentru fraţi şi pentru surori. Îl vom citi după ce vom încheia această primă parte de petrecere a noastră duhovnicească. Îl vom citi pentru că a fost inspirat de un îndemn venit direct de la Domnul şi de un cuvânt pe care ni l-a poruncit El. În cartea proorocului Ieremia, la capitolul 6, versetele 16 şi 17, scrie aşa: „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună. Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre». Dar unii răspund: «Nu vrem să umblăm pe ea!». Zice Domnul mai departe: «Am pus nişte străjeri peste voi. Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei lor». Dar unii răspund: «Nu vrem să fim cu luare aminte!»”.

Aceste două categorii de oameni sunt totdeauna şi în adunările noastre. Unii ascultă. Domnul trimite şi spune: „Uite, aduceţi-vă aminte de calea cea bună”. Vă îndeamnă: „Umblaţi pe ea, îndemnaţi-vă, stăruiţi, luptaţi-vă; daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi şi cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. Că numai dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în tot ce priveşte cunoştinţa adevărului. Şi-n adevăr, cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi, nu ştie încotro merge şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. Şi-n adevăr, numai în chipul acesta vom găsi deplină intrare în Împărăţia Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi ne spune mereu lucrurile acestea. Sunt unii, marea majoritate, care primesc Cuvântul şi ascultă. Dar sunt unii care refuză acest Cuvânt. Se îndărătnicesc şi se împotrivesc voit şi conştient. Aceasta nu-i greşeală. Acesta-i păcat! Greşeală este răul pe care-l faci fără să vrei şi fără să ştii. Aceea-i greşeală! Şi poate să fie iertată, şi găseşti iertare la Dumnezeu. Dar ceea ce faci conştient şi voit, şi calculat este păcat. Şi păcatele nu se iartă; păcatele se plătesc. Nu există păcat care să se ierte; toate păcatele se plătesc. Păcatele pe care le faci înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de-a veni la El le iartă Tatăl, pentru că le-a plătit Hristos cu Sângele Său cel Sfânt. Păcatele pe care le faci după ce ai venit la Domnul, conştient şi calculat, le vei plăti tu sau copiii tăi, dacă vrei să capeţi iertare. Altfel nu! Nimic nu se iartă; totul se plăteşte!

De aceea trebuie să fim foarte atenţi asupra [acestor lucruri]. „Cutremu­raţi-vă şi nu păcătuiţi!”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. De ce să ne cutremurăm, Doamne, şi să nu păcătuim? Pentru că orice păcat se plăteşte. Dacă nu-l plăteşti tu, îl va plăti fiinţa cea pe care o iubeşti mai mult. De ce se nasc atâţia copii handicapaţi? De ce se nasc atâţia copii nenorociţi? De ce într-o viaţă de familie e atâta nenorocire? Pentru că părinţii au păcătuit, cum spune Cuvântul: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”. Dacă vreţi să fie mântuiţi copiii voştri, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi trăiţi o viaţă sfântă şi ascultătoare. Căci atunci şi copiii copiilor vă vor fi binecuvântaţi, că aşa este scris. Că Dumnezeu binecuvântează pe cei credincioşi până-n al miilea neam, cum l-a binecuvântat pe Avraam când a zis: „Sămânţa ta nenumărată va fi binecuvântată în tine, pentru că tu ai fost credincios”. Dar ce nenorocire urmează după sămânţa celor necredincioşi!…

Vrei să fii credincios, vrei să-ţi vezi copiii fericiţi? Fii credincios! Dumnezeu va binecuvânta copiii tăi. Tu poţi să le pregăteşti – dacă eşti lacom sau dacă eşti hrăpăreţ sau… dacă eşti harnic – o casă, o îmbrăcăminte, o situaţie. Dar mântuire şi bucurie veşnică le poţi pregăti numai dacă te întorci la Dumnezeu. Dar dacă nu vrei să te-ntorci la Dumnezeu, nu numai tu, ci şi copiii tăi şi urmaşii tăi vor fi nenorociţi, pentru că este scris: „copiii celor necredincioşi sunt necuraţi”.

De ce sunt atâţia copii nenorociţi? Pentru că părinţii lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. De ce acest tineret delăsat, nenorocit şi nefericit? Pentru că părinţii lor nu vor să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor, în primul rând, şi după aceea să pregătească mântuire şi pentru copiii lor. N-au fost nici­odată atâţia copii născuţi infirmi, nefericiţi, nebuni, anchilozaţi… şi aşa mai departe. Sunt pline aceste instituţii de handicapaţi, de fiinţe nenorocite. Fiecare povesteşte de-un păcat al părinţilor lui. Pe undeva, noi trebuie să ne aducem aminte.

În Ioan capitolul 9, când apostolii Mântuitorului văd un orb din naştere, Îi spun Domnului Iisus îngroziţi: „Doamne, dar cine a păcătuit? Omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Cum să păcătuiască el înainte de a se naşte, pentru ca să se nască orb drept urmare a unui păcat făcut de el până nu s-a născut? Noi nu ştim cât de ascunse sunt tainele Evangheliei. Întrebarea lor n-a fost fără rost. Sunt unii oameni pe care Dumnezeu – cunoscându-le viaţa lor rea, netrebnică şi stricată care va urma şi felul de viaţă pe care şi-l vor alege de bunăvoie şi pe care şi-l vor urma cu răutate, pentru acestea – chiar înainte de a săvârşi păcatul, datorită răutăţii pe care o vor avea, El poate să-i pedepsească şi înainte. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui. S-a născut aşa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. Şi noi am văzut că acest om avea un suflet aşa de curat şi aşa de frumos că, atunci când a trebuit să mărturisească pentru binefăcătorul lui, pentru Domnul, a fost în stare să rişte orice şi, în faţa fariseilor, el nu s-a lepădat de Hristos. L-a apărat pe Domnul şi s-a declarat ascultător şi recunoscător urmaş al lui Hristos.

Dar uitaţi-vă în capitolul 5 de la Ioan: slăbănogul de treizeci şi opt de ani, pe care Mântuitorul îl vindecase la lacul Betesda, ce ticălos a fost! Mântuitorul a avut milă de el şi, după treizeci şi opt de ani, S-a dus şi l-a vizitat, şi l-a vindecat. Cât de rău trebuie să fie un om care treizeci şi opt de ani nu găseşte un suflet binevoitor, cum a zis el: „Doamne, n-am pe nimeni… Până să mă duc eu să mă arunc în apă, se duce altul, care are pe cineva care-l sprijină, care-l ajută. Eu n‑am pe nimeni”. Un om care n-are pe nimeni… Treizeci şi opt de ani zace şi n‑are pe nimeni lângă el… Rău trebuie să fi fost! (…)

O vorbire a fratelui Traian Dorz – 19 octombrie 1986(?)

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 4