O vorbire a fratelui Traian Dorz – 19 octombrie 1986(?)
Am un cuvânt testamentar pentru fraţi şi pentru surori. Îl vom citi după ce vom încheia această primă parte de petrecere a noastră duhovnicească. Îl vom citi pentru că a fost inspirat de un îndemn venit direct de la Domnul şi de un cuvânt pe care ni l-a poruncit El. În cartea proorocului Ieremia, la capitolul 6, versetele 16 şi 17, scrie aşa: „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună. Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre». Dar unii răspund: «Nu vrem să umblăm pe ea!». Zice Domnul mai departe: «Am pus nişte străjeri peste voi. Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei lor». Dar unii răspund: «Nu vrem să fim cu luare aminte!»”.
Aceste două categorii de oameni sunt totdeauna şi în adunările noastre. Unii ascultă. Domnul trimite şi spune: „Uite, aduceţi-vă aminte de calea cea bună”. Vă îndeamnă: „Umblaţi pe ea, îndemnaţi-vă, stăruiţi, luptaţi-vă; daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi şi cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. Că numai dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în tot ce priveşte cunoştinţa adevărului. Şi-n adevăr, cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi, nu ştie încotro merge şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. Şi-n adevăr, numai în chipul acesta vom găsi deplină intrare în Împărăţia Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi ne spune mereu lucrurile acestea. Sunt unii, marea majoritate, care primesc Cuvântul şi ascultă. Dar sunt unii care refuză acest Cuvânt. Se îndărătnicesc şi se împotrivesc voit şi conştient. Aceasta nu-i greşeală. Acesta-i păcat! Greşeală este răul pe care-l faci fără să vrei şi fără să ştii. Aceea-i greşeală! Şi poate să fie iertată, şi găseşti iertare la Dumnezeu. Dar ceea ce faci conştient şi voit, şi calculat este păcat. Şi păcatele nu se iartă; păcatele se plătesc. Nu există păcat care să se ierte; toate păcatele se plătesc. Păcatele pe care le faci înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de-a veni la El le iartă Tatăl, pentru că le-a plătit Hristos cu Sângele Său cel Sfânt. Păcatele pe care le faci după ce ai venit la Domnul, conştient şi calculat, le vei plăti tu sau copiii tăi, dacă vrei să capeţi iertare. Altfel nu! Nimic nu se iartă; totul se plăteşte!
De aceea trebuie să fim foarte atenţi asupra [acestor lucruri]. „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. De ce să ne cutremurăm, Doamne, şi să nu păcătuim? Pentru că orice păcat se plăteşte. Dacă nu-l plăteşti tu, îl va plăti fiinţa cea pe care o iubeşti mai mult. De ce se nasc atâţia copii handicapaţi? De ce se nasc atâţia copii nenorociţi? De ce într-o viaţă de familie e atâta nenorocire? Pentru că părinţii au păcătuit, cum spune Cuvântul: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”. Dacă vreţi să fie mântuiţi copiii voştri, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi trăiţi o viaţă sfântă şi ascultătoare. Căci atunci şi copiii copiilor vă vor fi binecuvântaţi, că aşa este scris. Că Dumnezeu binecuvântează pe cei credincioşi până-n al miilea neam, cum l-a binecuvântat pe Avraam când a zis: „Sămânţa ta nenumărată va fi binecuvântată în tine, pentru că tu ai fost credincios”. Dar ce nenorocire urmează după sămânţa celor necredincioşi!…
Vrei să fii credincios, vrei să-ţi vezi copiii fericiţi? Fii credincios! Dumnezeu va binecuvânta copiii tăi. Tu poţi să le pregăteşti – dacă eşti lacom sau dacă eşti hrăpăreţ sau… dacă eşti harnic – o casă, o îmbrăcăminte, o situaţie. Dar mântuire şi bucurie veşnică le poţi pregăti numai dacă te întorci la Dumnezeu. Dar dacă nu vrei să te-ntorci la Dumnezeu, nu numai tu, ci şi copiii tăi şi urmaşii tăi vor fi nenorociţi, pentru că este scris: „copiii celor necredincioşi sunt necuraţi”.
De ce sunt atâţia copii nenorociţi? Pentru că părinţii lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. De ce acest tineret delăsat, nenorocit şi nefericit? Pentru că părinţii lor nu vor să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor, în primul rând, şi după aceea să pregătească mântuire şi pentru copiii lor. N-au fost niciodată atâţia copii născuţi infirmi, nefericiţi, nebuni, anchilozaţi… şi aşa mai departe. Sunt pline aceste instituţii de handicapaţi, de fiinţe nenorocite. Fiecare povesteşte de-un păcat al părinţilor lui. Pe undeva, noi trebuie să ne aducem aminte.
În Ioan capitolul 9, când apostolii Mântuitorului văd un orb din naştere, Îi spun Domnului Iisus îngroziţi: „Doamne, dar cine a păcătuit? Omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Cum să păcătuiască el înainte de a se naşte, pentru ca să se nască orb drept urmare a unui păcat făcut de el până nu s-a născut? Noi nu ştim cât de ascunse sunt tainele Evangheliei. Întrebarea lor n-a fost fără rost. Sunt unii oameni pe care Dumnezeu – cunoscându-le viaţa lor rea, netrebnică şi stricată care va urma şi felul de viaţă pe care şi-l vor alege de bunăvoie şi pe care şi-l vor urma cu răutate, pentru acestea – chiar înainte de a săvârşi păcatul, datorită răutăţii pe care o vor avea, El poate să-i pedepsească şi înainte. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui. S-a născut aşa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. Şi noi am văzut că acest om avea un suflet aşa de curat şi aşa de frumos că, atunci când a trebuit să mărturisească pentru binefăcătorul lui, pentru Domnul, a fost în stare să rişte orice şi, în faţa fariseilor, el nu s-a lepădat de Hristos. L-a apărat pe Domnul şi s-a declarat ascultător şi recunoscător urmaş al lui Hristos.
Dar uitaţi-vă în capitolul 5 de la Ioan: slăbănogul de treizeci şi opt de ani, pe care Mântuitorul îl vindecase la lacul Betesda, ce ticălos a fost! Mântuitorul a avut milă de el şi, după treizeci şi opt de ani, S-a dus şi l-a vizitat, şi l-a vindecat. Cât de rău trebuie să fie un om care treizeci şi opt de ani nu găseşte un suflet binevoitor, cum a zis el: „Doamne, n-am pe nimeni… Până să mă duc eu să mă arunc în apă, se duce altul, care are pe cineva care-l sprijină, care-l ajută. Eu n‑am pe nimeni”. Un om care n-are pe nimeni… Treizeci şi opt de ani zace şi n‑are pe nimeni lângă el… Rău trebuie să fi fost! (…)
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
