Redăm mărturiile unora dintre clericii şi laicii cu aleasă pregătire culturală şi religioasă din vremea când Oastea Domnului se găsea la primii ei zece ani de activitate duhovnicească în ţara şi în Biserica noastră.
Rugăm pe toţi cititorii acestor rânduri să mediteze bine asupra mărturiilor prezentate – ele fiind izvorâte din inimile acestora, cât încă ei era sinceri şi nepărtinitori – pentru că, ceva mai târziu, când s-au petrecut evenimentele potrivnice Oastei Domnului, ce s-au dezlănţuit contra profetului trimis de Dumnezeu spre iniţierea acestei Lucrări, unii dintre aceştia n-au mai vorbit la fel. Influenţaţi de unele evenimente şi aserviţi unor oameni, ei au trădat adevărul şi s-au lepădat de legământul lor dintâi.
Când, ceva mai târziu, lucrarea Oastei Domnului a fost în primejdia de a fi ruptă de Hristos şi înrobită formalismului, iar profetul Domnului, Părintele Iosif, a trebuit să iasă, ca slăbuţul David, să-l înfrunte pe Goliat, atunci, mai toţi aceşti „ofiţeri“ lăudaţi şi lăudăroşi au trădat Oştirea Domnului şi s-au alăturat „goliatului“ prigonitor.
Acum încă, ei sunt sinceri şi spun adevărul. De aceea mărturiile lor sunt astăzi o dovadă puternică despre valoarea cea nespus de mare a lucrării Oastei Domnului şi despre a conducătorului ei. După cum ele vor fi mâine, precum şi în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu, nişte mărturii înfricoşătoare, spre osânda celor ce le-au făcut, dar le-au călcat apoi ei înşişi.
La zece ani de luptă pentru Domnul – o ţărănime nouă
Au trecut zece ani de fiinţare a Oastei Domnului şi, prin aceasta, de rodnică semănătură în ogorul ţării noastre. Lumea încă n-a prins vestea aceasta. Este însă partea faptelor mari că ele încă nu sunt cunoscute şi înţelese din capul locului. Pentru o lucrare cu adevărat mântuitoare, zece ani sunt încă prea puţini. Va mai trece vreme şi lumea odată se va găsi înaintea unui fapt de care se va minuna şi cu care se va mângâia.
Şi creştinătatea, când a ieşit pe lume întâia dată, cine ştia de ea? A trecut vreme până ce lumea să prindă de veste că, în mijlocul ei, a răsărit un nou soi de oameni care iau mai cu temei datoriile către Dumnezeu şi către sufletul lor. Când ea a ajuns să cunoască noutatea care s-a ivit în sânul ei, creştinătatea era departe şi vrăjmăşia păgânească nu avea ce-i mai face.
Dacă alt aşezământ ar fi făcut ce a făcut Oastea Domnului, ce surle s-ar fi înfiinţat până acum, pentru a slăvi lucrul ei şi a suna în toate laturile laudele ei! Căci deşi ea mai mult are de făcut, deşi zece ani sunt puţini pentru marea lucrare a plămădirii sufletelor înstrăinate de Hristos, prin cheagul sfintelor Lui învăţături, totuşi aceşti zece ani n-au trecut în vânt. Ei au însemnat foarte mult şi sunt numai puţine aşezăminte despre care să putem rosti ce se cuvine a spune ca laudă despre Oastea Domnului.
Noi ne uităm la aşezăminte mult mai vechi, cum este de pildă Liga Culturală, despre care abia ştii că se află în lume, despre care nu auzi nimic, nici o faptă, decât doar că o dată pe an ţine un congres. Încaltea, despre congresul de acum puţin timp, nici nu s-a auzit nimic.
Dar Oastea Domnului, în aceşti zece ani, a trăit, s-a înrădăcinat, pliveşte suflete, luminează minţi, întinde ştiinţa de carte, cum n-o ştie face Ministerul Şcoalelor, cum nu izbutesc învăţătorii cu uneltele lor.
Oastea Domnului se găseşte în foarte multe părţi ale ţării, având alături de mari vrăjmaşi, în coasta ei, şi mari prietenii frumoase şi cuceriri frumoase. Oastea Domnului izbuteşte a domoli sufletele, a le curăţi de păcate, a le face să se întoarcă asupra lor, să se sperie de întinările la care au ajuns şi să dorească curăţirea. Ea pune în rânduială viaţa celor ce o primesc. A mântuit de beţie şi de chefuri netrebnice pe oamenii pe care nimenea până la ea nu-i putuse mântui.
Se încercaseră [de către] mulţi alţii cu mijloace mireneşti. Ce n-au putut ei însă poate Oastea Domnului cu mijloacele duhovniceşti, pe care ea le găseşte în sânul Bisericii Ortodoxe şi pe care le întrebuinţează.
Fără îndoială, nu este aceasta o născocire a ei. Sunt mijloacele care se găsesc în sânul Bisericii şi fiecare va ajunge la aceleaşi roade, dacă le va întrebuinţa. Toată deosebirea este că unul e mai harnic şi mai inimos şi munceşte; altul e mai lenevos şi mai amorţit şi se lasă pe tânjală. Minunea este a lui Dumnezeu, nu a omului. Cum spunea Sfântul Apostol Pavel către Corinteni: „Ce sunt eu? Ce este Petru? Ce este Apolo? Noi numai am udat, dar Dumnezeu a făcut să crească“ (vezi I Cor. 3, 5-6).
Este numai lucrarea lui Dumnezeu şi spre lauda Lui, fapta, fără pereche în ţara noastră, pe care Oastea Domnului a putut-o înjgheba în România. Căci ţărănimea noastră (…) se macină, se dărapănă, se strică. În sânul ei au venit pricini, precum sunt cele politiceşti, care aduc vrajbă între oameni. Ţăranii au acum între ei o pricină de ceartă pe care părinţii lor nu au cunoscut-o. Încep a se împărţi în tabere politice şi a se învrăjbi. Chiar şi în vremea din urmă s-au pomenit despre ucideri petrecute între ei, din pricina aceasta. De asemenea, ei sunt bântuiţi de uneltiri ale sectanţilor, de alţii care fac tulburări pentru prefacerea calendarului.
Între toate acestea însă, Oastea Domnului ţine, între oameni, vechea rânduială. Îi face să-şi pună darurile lor cele mai sfinte în urmarea Domnului. Cine priveşte pe ostaşii Domnului vede cât de fericiţi sunt ei, oameni de toate vârstele; cât de mulţumiţi sunt ei când se simt că pot urma lui Dumnezeu, că se pot împărtăşi de la biserică! I-am văzut, îi văd şi eu nu pot spune câte flecăresc vrăjmaşii lor.
Sunt oameni mult mai rânduiţi ca alţii. Nici vorbă să-şi pună plăcerea lor în gândurile lumeşti. În ostaşii Domnului, avem ţărănimea nouă, care nu va mai fi plină de primejdii pentru ţară, ca aceea învrăjbită de răscolirile mireneşti ori sectariceşti.
Aşa ţi se destăinuiesc lucrurile, când le priveşti. Dr. N. Creţu, care a scris în iulie, în «Curentul», nu-i cunoştea. I-a văzut în «Topliţa Română» în vremea tulburărilor cu alegerile şi şi-a dat seama că numai ostaşii Domnului au fost cei ce şi-au păstrat firea. Erau senini şi cu năzuinţe cu mult mai presus de aceste frământări pământeşti.
Dar cu o asemenea ţărănime faci minuni, fiindcă legea sufletului este cea care o cârmuieşte, nu poftele pământului.
Cei de sus încă nu-şi dau seama ce înseamnă o asemenea ţărănime pentru buna rânduială şi pacea ţării. Ei nu cunosc Oastea Domnului, deşi ea a făcut destule fapte vrednice, prin care să merite a fi cunoscută. Când vor ajunge s-o cunoască, vor vedea că, pe pământul ţării noastre, a răsărit o floare care îndulceşte inimile, deschide minţile fără a cere din bugetul ţării nimic pentru ea. A fost o putere care a răsărit din rădăcinile curate şi ascunse ale ţării.
Dar vor ajunge s-o cunoască! Oastea Domnului face fapte prin care, vrând-nevrând, va trebui preţuită chiar de acei care n-au la inimă lucrul duhovnicesc. Vor vedea că ea sporeşte numărul cititorilor, ceea ce nu pot face şcolile. Vor afla că ea dă cititori care nu citesc fleacuri, ci lucrurile cele mai bune, mai sănătoase. Vor privi cu uimire cum răsare o ţărănime care se deşteaptă prin mijloacele credinţei.
Eu, acum câteva zile, am privit, în Caracal, cum vorbea un institutor, om cu şcoală; a vorbit ruşinos de urât, fără cap şi fără coadă. Ostaşul, cu patru clase primare, cu toate lipsurile omului fără carte – dar, oricum, strunit prin multe citiri duhovniceşti – a vorbit mult mai bine ca institutorul.
Zece ani ai Oştii Domnului n-au trecut degeaba. Cărţile care ies neîncetat din teascurile ei – opt bucăţi noi, ieşite numai de Crăciun – sporul mare al cititorilor înseamnă o nouă şcoală pe gratis, în cuprinsul României. Şaizeci de mii de oşteni sunt şaizeci de mii de suflete curate, care vor face sute de mii peste alţi zece ani. Să ne fericim că o avem, că mare lucru este a avea mari pâlcuri creştineşti, care ascultă de cuvântul său şi dau dovada puterii care sălăşluieşte în Biserica Domnului!
Arhim. Scriban
Ce datorez eu Oastei Domnului
Acum, când am fost învredniciţi de Dumnezeu să prăznuim zece ani de la întemeierea tovărăşiei noastre ortodoxe, «Oastea Domnului», se cuvine, drept mulţumire Comandantului Suprem al ei, Domnului nostru Iisus Hristos, să arăt şi eu ce datorez acestei frăţii creştine de când am intrat în ea.
- Pentru întâia dată am simţit, cu adevărat, ce însemnează comunitatea creştină activă.
Când am văzut cât de mult şi adevărat se iubesc şi se stimează fraţii ostaşi, între ei şi cu alţii, cum năzuiesc mereu să coboare în viaţa lor învăţătura lui Hristos, cum cercetează de regulat Sfânta Slujbă şi toate regulile sfintei noastre Biserici, cum se ajută între sine şi pe alţii din afară de tovărăşie, cum se roagă şi cum vorbesc în adunările lor, cum propovăduiesc cu credinţă şi cu lacrimi pe Mântuitorul nostru – văzând, zic, toate acestea, am simţit mai cu putere şi mai adânc, ce frumoasă este dragostea creştină, izvorul tuturor bunătăţilor vieţii sufleteşti a oamenilor, şi cât de tari pot fi creştinii când stau laolaltă, legaţi prin asemenea sfântă legătură.
- Pentru întâia dată, de asemenea, am putut să cunosc şi să gust ceea ce înseamnă misionarism creştin organizat şi purtător de roade îmbelşugate.
De asemenea, am aflat aici cele mai bune cărţi de propagandă poporală creştină.
Scrise cu înalt duh de umilinţă şi de dragoste, simplu, fără fraze căutate întru slavă proprie, aceste cărţi au sădit şi în sufletul meu o credinţă mai tare, mai neclintită, mai frumoasă.
Îndeosebi, «Pe urmele Mântuitorului» este o carte cu totul rară. Am citit foarte multe cărţi străine şi române, având acest subiect, dar ţin să mărturisesc că o asemenea sfinţită şi ziditoare carte, nu am aflat nicăieri. A fost scrisă în lacrimi şi de aceea nici nu o poţi citi decât în lacrimi.
Afară de ea, am folosit nespus de bine, în activitatea mea creştină, toate celelalte cărţi, iar cele o sută de istorioare, pilde şi asemănări religioase, mi-au dat un nepreţuit material pentru cărţile mele de citire, cum şi pentru vorbirile la radio.
- Tovărăşia noastră mi-a dat un bun prilej spre a cunoaşte un mare număr de preoţi şi laici care, cu mare putere, activează în Biserica noastră Ortodoxă, neştiind ce înseamnă oboseala sau darea îndărăt. Pilda lor a fost mereu, pentru mine, o necontenită îndemnare pentru a-i ajunge pe ei şi eu şi a nu mă lăsa trândăviei şi nepăsării.
Oastea Domnului, de asemenea, ne-a dat o negrăită mulţumire creştinească prin adunările ei, dintre care cea de la Rusalii, la Sibiu, a fost pentru mine, nevrednicul, o binefacere cerească.
- Nu voi uita niciodată acele trei zile sfinte petrecute în oraşul Oastei, împreună cu atâţia fraţi, numai în rugăciuni, în vorbiri pline de duh creştinesc şi în lacrimi de curăţire şi uşurare sufletească. Nu este dat oricui şi oricând să aibă o asemenea rară învrednicire. Şi nu pot mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu, pentru aceasta.
- Prin Oastea Domnului am mai avut curata şi marea mulţumire, cum şi nespusa cinste, de a mă putea apropia şi [a-l] cunoaşte pe bunul şi dragul nostru arhiereu şi păstor, părintele Nicolae al Ardealului.
Îl rog să mă ierte dacă, trecând desigur peste voia lui, scriu aceste rânduri de recunoştinţă smerită pentru tot ce-a sădit şi a făcut să crească în sufletul meu ca credinţă, ca iubire, ca putere de luptă, ca nădejde, ca jertfă întru Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, şi pentru izbânda învăţăturii Lui în lume.
- Tot Oastei Domnului trebuie să-i mulţumesc că mi-a dat prilejul să sufăr puţintel şi eu pentru Domnul Iisus.
Am primit şi eu, pentru El, palmele calomniei şi suferinţa nedreptăţii. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui cât de dulce este suferinţa pentru Dragul nostru Mântuitor, fie ea, chiar pe de-a-ntregul, nedreaptă. Mai ales atunci este plină de dulceaţă.
Şi tot cu acest prilej am putut, de asemenea, să aflu mai întreg şi mai adânc, ce bună şi dulce este rugăciunea pentru cei ce te asupresc pentru Iisus, cum şi iertarea pe care El te învredniceşte să le-o poţi da, drept curată mulţumire pentru nedreptatea ce ai suferit.
Iată, fraţii mei, în trăsături cu totul mari şi deci necomplete, ceea ce datorez eu Oastei Domnului, acestei sfinte tovărăşii întru Domnul Iisus.
Dar nu pot încheia aceste puţine şire, fără să spun că aceste bunătăţi mi-au fost dăruite şi prin duhul şi mâinile unui om care, risipindu-şi sufletul său până la cea din urmă jertfă, a adăugat Mişcării nespusă putere de rezistenţă în lupta ce dă pentru izbânda învăţăturii creştine în poporul nostru românesc.
El a fost vasul slab prin care s-a vădit puterea lui Dumnezeu; el este Părintele nostru Iosif de la Sibiu, pentru sănătatea căruia se cuvine a ne ruga cu toţii.
Pentru toate aceste minunate daruri, pe care Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să le primesc prin Oastea Domnului, se cuvine să-I mulţumim Domnului cu adâncă smerenie şi nevrednicie şi să-I cântăm slavă, acum şi pururi, în vecii vecilor – Amin.
Alexandru Lascarov-Moldovanu,
scriitor, ostaş al Domnului
Vom suferi mai mult de-acum
În alergarea spre ţintă, spre Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre (I Cor. 9, 24; Filip. 3, 14), facem un popas. Dar nu pentru a ne opri din înainte, ci pentru a da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, că până aici a fost cu noi, aşa că putem zice plini de încredere: „Până aici ne-a ajutat nouă Domnul“ (I Samuel 7, 12). Prin şcoala pustiei, până aici ne-a adus Domnul cu Mână tare şi cu Braţ înalt.
Slăvit să fie Numele Lui, că ne-a ajutat să ajungem până aici pe drumul desăvârşirii. Şi cade-se a ne gândi la felul minunat al Lucrării Domnului.
Dumnezeu a crescut, prin Focul Duhului Sfânt, un om. Prin focul suferinţelor şi necazurilor câte au trecut peste el o viaţă întreagă, Domnul a adâncit într-însul, în fiinţa sa, marile adevăruri ale mântuirii şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi apoi l-a pus să lumineze din cetatea Sibiului, pentru a ajuta şi altora să meargă pe calea desăvârşirii. Acesta este Părintele Iosif.
Mii de ostaşi am putea spune cum Dumnezeu a întrebuinţat foile şi cărţile Oastei spre a ne ajuta pe drumul către desăvârşire, spre a ne schimba şi întări într-o viaţă nouă. Nu prea pot mulţi să înţeleagă, iar unii nu vor, fiindcă, pentru a înţelege, trebuie şi ei să fie trecuţi de Domnul prin focul Duhului Sfânt. Dar oricine poate măcar să vadă, dacă are ochi, cum minunatele cărţi ale Oastei, scrise de Părintele Trifa, şi sfaturile pe care săptămână de săptămână le trimite prin toate unghiurile ţării prin foaia Oastei, au făcut freamăt în suflete, au adus suflul de primăvară duhovnicească în Biserică şi în această ţară aşa de oropsită şi necăjită.
Dacă viaţa noastră nu este desăvârşită, ştim că mai avem încă nevoie de răbdare, ca, după ce am împlinit Voia lui Dumnezeu, să putem căpăta ce ne-a fost făgăduit (Evrei 10, 36).
Am învăţat multe în cei zece ani de ostăşie.
Învăţăturile cu care ne-a crescut Domnul le vom folosi, aprinzând în inimi foc şi mai mare decât cel din trecut.
Fraţi ostaşi! Să răscumpărăm vremea pe care am pierdut-o tremurând sub valurile şi greutăţile vieţii! Puţin am făcut pentru El şi pentru Oastea Lui.
Un legământ să punem în inimile noastre, un legământ sfânt, a cărui pază s-o încredinţăm Domnului!
Să suferim mai mult răutatea celor răi, a celor ce ne hulesc şi ne batjocoresc, răsplătindu-le numai cu iubire şi bunătate; să suferim mai mult despărţirea de poftele şi plăcerile lumii, trăind numai lucrările voite de Dumnezeu; să suferim mai mult, îndrăznind pentru mărturisirea Domnului înaintea tuturor oamenilor; să suferim mai mult pentru întărirea legăturilor frăţeşti şi adevărată iubire sfântă între noi!
Să stăm cu aceste hotărâri sub Crucea Golgotei şi vom avea pacea şi bucuria îngerilor lui Dumnezeu.
Ing. Em. Popescu,
ostaş al Domnului – Galaţi
…Vrednici de toată dragostea noastră
Este prea adevărat că, în zilele noastre, pe lângă unele aspecte de împietrire şi de crescândă apostazie, sunt şi destule dovezi de bună dispoziţie religioasă şi destulă cucernicie.
Priviţi la aceşti entuziaşti ai Bisericii noastre care se numesc (precum cred că aţi auzit) ostaşi din Oastea Domnului. Sunt oameni vrednici de toată dragostea noastră şi fruntaşi în viaţa creştină românească. Dar pietatea lor şi solidaritatea lor frăţească se înveşmântează în oarecare aspecte pe care, fie o gelozie deghizată, fie o sinceră şi nevinovată simplitate a cugetului, le declară de suspecte şi le denunţă opiniunii ortodoxe.
Această purtare e pripită. Luaţi aminte că, în vremurile noastre, viaţa religioasă atârnă de împrejurările cu totul necunoscute acum cincizeci de ani. Creştinul care vine azi la biserică nu mai are concepţiile, studiile, deprinderile, ochiul şi urechea strămoşilor noştri, purtători de anterie şi işlice.
Dacă am merge pe calea acestui exclusivism care măsoară totul cu măsura de la 1800-1850, am scoate drept eretici şi căzuţi din obştea noastră tocmai pe cei mai râvnitori şi mai activi. Nu trebuie să pierdem din vedere că, în jurul nostru […] este un oarecare spaţiu liber pentru manifestări, avânturi, deprinderi şi tradiţii nevinovate, felurite de la obşte ortodoxă, la obşte ortodoxă.
Un singur lucru este însă de dorit şi ne doare inima că nu se întâmplă. Autoritatea Episcopală de la noi ar trebui să intervină, să ia loc în fruntea coloanelor agitate, să-şi însuşească marile freamăte ale inimilor noastre şi să le caute alinare. Ne doare inima că nimic din toate acestea nu se întâmplă!…
Este ceva în afară de ortodoxie în purtarea şi moravurile Oastei Domnului? Au comis vreo eroare, în scrierile şi în rugăciunile lor, însufleţitele cete ale Oastei?…
Autoritatea Episcopală n-ar trebui să lase pe „caporali“ să se certe între ei, ci să dea ordinea de zi!
„…Episcopul este în Biserică şi Biserica este în Episcop!“ Da, aşa am învăţat! Dar s-o mai vedem şi noi, din când în când în practică!…
Gala Galaction
Vrăjmaşi din negură
În anumite ramuri, nu vedem vrăjmaşii unde sunt, dar îi vedem şi hărţuim pe cei care nu sunt.
În ţara noastră a răsărit un preot care a dat la iveală un aşezământ de-o frumoasă noutate. E preotul Iosif Trifa, de peste munţi, care a înfiinţat o tabără de vieţuire şi de lucrare creştinească, zisă «Oastea Domnului».
Ţinta cea dintâi a acestei noi înjghebări a fost de a stârpi beţia, deoarece beţia nu se putea desfiinţa prin mijloacele obişnuite, prin sfaturi, sperieturi medicale, ci numai prin fiorii credinţei. Preotul Trifa şi-a luat calea aceasta.
Azi, aşezământul său trăieşte de zece ani şi a avut un spor negândit. El este şi o dovadă despre puterea de viaţă din sânul Bisericii noastre, că ea a fost în stare să influenţeze mii de oameni din grosul norodului (are o sută mii de membri) pentru treburile credinţei.
Pe fiecare săptămână vezi cum alte şi alte suflete se înflăcărează, se încălzesc şi se îndrumă spre o viaţă nouă, prin această vestire a credinţei. Ziarele acestui aşezământ, căci are două foi: «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», pe fiecare săptămână vestesc astfel de fapte.
Acum ce să vezi? În loc să aştepţi ca preoţii să sară de bucurie că în sânul Bisericii lor a răsărit o astfel de putere, că miilor de oameni li se luminează minţile şi inimile, că ei sunt o biciuitoare dovadă despre puterea credinţei şi că Biserica este aducătoare de sănătate şi de îndreptare a sufletelor, nu de superstiţii – o mulţime de preoţi s-au năpustit asupra acestei Oşti a Domnului, că ar fi o buruiană otrăvitoare în sânul Bisericii noastre, că ea este năvălirea protestantismului peste noi, că este înstrăinarea noastră de vechile datini ale Bisericii, că părtaşii Oştirii Domnului au o călcătură care nu mai este cea cu care sunt deprinşi preoţii noştri.
Şi e adevărat, oamenii aceştia, îndreptaţi cu mintea şi cu inima, nu mai beau, nu mai flecăresc degeaba, nu dau banii pe buruiană de afumat mustăţile, nu mai umblă prin adunări unde se pierde vremea şi se pun la cale netrebnicii; dar în schimb, au prins alte gusturi: le place să stea de vorbă despre lucruri duhovniceşti, descoase pe câte un preot, când îl prind, despre tot ce li se năzăreşte în treburi de credinţă, citesc şi nu mai seamănă deloc cu lumea obişnuită a sătenilor şi mahalagiilor noştri.
Dacă aceia sunt cum sunt: cu sudălmi în gură, cu umblete la cârciumi, cu vremea măcinată fără nici un folos – nu se miră nimenea, fiindcă de multă vreme îi vedem aşa. S-au deprins ochii noştri cu ei şi ni se pare că aşa e firesc să fie.
Dacă însă creştinii din Oastea Domnului sunt o arătare nouă prin purtarea lor, dacă ei sunt mult mai doritori ca alţii să ştie despre lucrurile credinţei, să ia parte la lucrările duhovniceşti – mirare până peste o poştă, că aşa ceva nu s-a mai văzut, nu trebuie să fie.
Aceasta este filozofia omului de rând: ce nu s-a mai văzut, nu poate fi de ispravă. Şi, deoarece noi, cele nemaivăzute le descoperim la străini, gata vorba că şi preotul Trifa trebuie să fi luat acestea de la străini. Trebuie să le fi cules de la protestanţi. Prin urmare, afară cu el! Să rămânem la beţiile noastre, la flecărelile noastre, la bătăile dintre bărbat şi nevastă, la toată înstrăinarea omului, de Biserică; [sunt trecute cu vederea faptele celor care] în fiecare noapte dau cu cuţitele prin mahalale, dar strigarea de: „Săriţi! Hoţii!“ se aude împotriva Părintelui Trifa!
Cât e de leneş omul şi nu se dă să se scoale la treabă; ajunge însă foarte harnic, când sare la bătaie, că de ce-l chemi la treabă.
Fapta Părintelui Trifa e o sculare la treabă. E, mai cu seamă, o sculare supărătoare, fiindcă înşişi oamenii satului şi mahalalei îţi stau în ochi ca un ghimpe şi nu te lasă să te trândăveşti.
Se găseşte hoitul, se găseşte scos din tabieturile lui…
Da de unde, măi cutare, mai ieşi Trifa ăsta să ne tulbure somnul de după-amiază şi mistuiala de peste noapte. Ia hai şi l-om da peste cap! Ce? N-a mai mers Biserica şi fără el? Să nu putem acum trăi de răul lui?
Astea sunt mârâielile care scapă printre dinţi şi care ar vrea să veşnicească în Biserică, împărăţia căscatului.
Şi se petrecea atunci lucrul cel mai ciudat: nu este atâta strigare şi hărmălaie în Biserica noastră împotriva tuturor păgânismelor care spurcă viaţa naţională, câtă este împotriva lui Trifa. Nu a fost şi nu este în foile noastre bisericeşti atâta spumegare împotriva păcatului, câtă a fost şi este împotriva lui Trifa!
Şi, fiindcă în chip cuminte nu ai ce spune împotriva lui Trifa, care lucrează cu metodele duhovniceşti, se revarsă acum împotriva lui, tâmpenii. Pe cele din urmă, le citesc din scrisul unuia, preot Mirică din Pucioasa – Glodeni, care ştiţi ce găseşte că e erezie din partea Oştii Domnului? Că un ostaş a spus preotului din sat: părinte, hai să fii cu noi, adică să fii cu noi în Oastea Domnului! Ştiţi cum judecă potrivnicul?… Deoarece acesta mă pofteşte la ceva, urmează că între el şi acel preot era o deosebire.
Apoi, chiar o potrivişi, sfântă «Lumină a Satelor».
Va să zică, dacă eu te-aş pofti: hai să vii şi dumneata cu ceata celor de la «Calendarul» sau cu cei din societatea «Viitorul», a domnului Boroianu, înseamnă că mă pofteşti la altceva decât la însăşi lucrarea Bisericii!
Măi, măi, măi, da cu cap mai este combătută Oastea Domnului!
Şi ea îşi urmează drumul ei şi dă în nasul vrăjmaşilor cu munca ei.
Puturoşii, ce scot din lenea lor? Bârfeală şi născocire de vrăjmaşi din negură.
Arhim. Scriban
Judecaţi Oastea Domnului, dar n-o osândiţi!
Să cercetăm Scripturile, să mergem înapoi la Hristos, să vedem predica Sfinţilor Apostoli, predica Sfinţilor Părinţi şi vom da de originea Oastei Domnului. Pentru ce n-am merge de-a dreptul la izvor? Apa de la izvor este mult răcoritoare. Acest izvor este Sfânta Scriptură pe care Mama noastră, Biserica, ne-a păstrat-o cu atâta sfinţenie şi o propovăduieşte cu mult zel.
Poporul (…) din parohia mea n-a fost obişnuit cu predica şi cu Sfânta Carte. Începutul modest al cuvântului meu din uşa Altarului a stârnit cel mult curiozitatea. N-am descurajat. Ba, tocmai această curiozitate m-a îndemnat să pregătesc ogorul şi mai bine pentru Cuvântul Domnului. Făcând aceasta, m-am adâncit în Sfânta Scriptură, în care timp „Trâmbiţa Oastei“ de la Sibiu am auzit-o. O ascult mereu şi cu atenţiune. Mă ocup de Sfânta Scriptură. O introduc în şcoală (rurală) la studiul religiei în mod obligatoriu cu clasa a IV-a.
Cartea Domnului astfel pătrunde în curs de zece ani aproape în toate familiile din comună.
Am dus copiii de-a dreptul la „Izvorul de apă săltătoare întru viaţă veşnică“ (Ioan 4, 14). Iar în uşa Altarului, apar aproape întotdeauna cu Cartea în mână. Mi-am ajuns scopul dorit; toţi copiii din şcoală sunt familiarizaţi cu Sfânta Carte, aşa: viaţa Domnului, parabolele, Sfintele Taine, dogmatice şi morale şi istoria bisericească, cu citate din ea, cântate şi astfel gustate de înşişi elevii. Astfel tineretul de astăzi, îndeosebi prin şcoală, iar bătrânii prin predici, cunosc că toată învăţătura sfintei noastre Biserici este scoasă cu multă înţelepciune din Cartea Domnului, care este temelia Bisericii noastre, împreună cu predica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, deci sacra tradiţie până în ziua de azi.
Pentru mine, Oastea Domnului este o încurajare în pastoraţie. Iar astăzi, când îmi dau bine seama de ţinta ce-o urmăreşte: religiozitate, curăţirea moravurilor păgâne strecurate în Biserica lui Hristos, lepădarea hotărâtă de Satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toate slujbele lui, şi de toată trufia lui. Cu părere de rău, văd şi aud – din tăcerea mea de la sate – atâta nepăsare, atâta cârtire faţă de această acţiune de purificare pentru viaţa noastră bisericească. Sigur, unde lucrează Hristos, se arată şi Satana, dar noi vom striga cu Domnul: „Înapoia mea, Satano!“.
Priveşte lumea această Mişcare de regenerare a creştinismului de astăzi ca fiind ceva dejositor? Să nu fie! O priveşte peste umăr? Să nu se uite, că şi fariseul se uita peste umăr şi dispreţuitor la vameşul cel ce sta în genunchi, la o parte, în biserică şi se ruga smerit zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“; dar acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa. Mă întreb: pentru ce atâta bârfire asupra ostaşilor, ori nu sunt ei aceia care râvnesc spre viaţa celor dintâi creştini care se numeau între sine fraţi (iar Apostolii se numeau sfinţi)? Nu vor fi fost nici atunci toţi sfinţi, în înţelesul tare al cuvântului, cum nu vor fi toţi nici azi, adevăraţi ostaşi.
Dar calea arătată de Oaste, este sfântă. Sigur, nu se poate vorbi de o lepădare de sine ca la Faptele Apostolilor, dar totuşi caritatea, de care este animată Biserica în general, se lucrează mult în Oaste şi altele atât de bune şi frumoase, şi de suflet-ziditoare. Ori nu sunt ei acei buni creştini care cercetează regulat Sfânta Biserică, ce ştiu că episcopii sunt urmaşii Apostolilor, pe care i-au aşezat să chivernisească Biserica lui Hristos – ceea ce se vede aşa de limpede la I Timotei 3, 4-5. (…)
Viaţa lor, de bună seamă, este mai curată decât a multor creştini ai zilelor noastre. Şi, fiind setea după Cuvântul Domnului tot mai accentuată în sânul poporului, zic, că Oastea este ca „aluatul pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină până s-a dospit toată“. Iar pentru bârfitori, zic ostaşilor iar: „Nu te teme turmă mică; că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia“ (Luca 12, 32). „Că grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi – şi nu au văzut; şi să audă cele ce auziţi voi – şi nu au auzit“ (Luca 10, 24).
Drumul arătat de Oastea Domnului este viaţa sfinţilor; fericit este acela care merge pe drumul cel strâmt. Iar Tu, Cerescule Împărate, carele, „prin vasele de Tine alese, ocârmuieşti societatea omenească“, ajută Oastei Tale să biruie în lupta contra celui rău.
Preot ostaş, Ioan Iliovici
Vişniţa – Banat
Secerişul Oştirii Domnului
„Orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte“ (Matei 11,5).
Orice om de bine, doritor de sporul şi curăţirea poporului nostru, a trebuit să primească cu tresăltare vestea fericită că Oastea Domnului a ajuns azi deplin stăpână pe tipografia ei.
Îşi avea ea tipografie, dar dacă era datoare pentru ea, se cheamă că, nu era în totul a ei. Azi însă, când foaia «Oastea Domnului» de la 28 mai a.c. îmi aduce dulcea veste că aşezământul Oastea Domnului a scăpat de toate datoriile ei cu tipografia, mare îmi este bucuria, fiindcă este o dovadă că lucrarea ei prinde rădăcini tot mai puternice şi merge înainte.
Ca Oastea Domnului să aibă o tipografie care a costat un milion opt sute cincizeci mii lei, o! – este o mare dobândă, care este spre cinste şi aşezământului în sine, şi eparhiei în care asemenea înfloriri creştineşti se petrec şi, la urma urmei, şi ţării întregi. Căci din toate acestea va ploua cu mană asupra ţării şi ea va dobândi, prin Oastea Domnului, sănătatea sufletească şi curăţia trupească pe care nici pe departe nu le pot dobândi, prin toate mijloacele mireneşti pe care se silesc să le aducă alţii din taberele mirenilor.
Nu sunt mijloace mântuitoare pentru ţara noastră, decât mijloacele bisericeşti şi trebuie privit ca o fericire, că avem acum Oastea Domnului, organ nou, venit la vreme, pentru ca să slujească Bisericii prin dovada că ea poate face mai mult pentru ţară decât pot face mirenii cu toate ale lor.
Se înţelege, noi nu dispreţuim mijloacele mirenilor, căci şi ei se pot osteni pentru răspândirea ştiinţei de carte, clădirea de şcoli, întrebuinţate cuminte; dar toate acestea, este dovedit că nu dau roade dacă nu lucrează ajutate de mişcările noastre creştineşti.
Cititorii vor fi aflat din ziare că anul acesta s-a ţinut la Bucureşti un şir de cuvântări pentru slujirea credinţei, la noul aşezământ «Dalles», care este al Academiei Române.
Au vorbit acolo, cu graiuri temeinice, pentru slujirea credinţei, bărbaţi ca; profesorul şi fostul ministru Ioan Petrovici; Octavian Goga, Nichifor Crainic, fostul ministru Manolescu – tot profesor, fostul ministru pr. Ioan Lupaş şi alţii. Am vorbit şi eu. Dar n-am tăcut despre Oastea Domnului. Am slăvit-o ca o unealtă de răspândire a ştiinţei de carte în popor, mai presus de mijloacele statului. El are mijloace şi unelte, dar nu are puterea unui aşezământ creştinesc, ca Oastea Domnului.
Acum însă, când Oastea Domnului sporeşte în mijloacele ei de a lucra, prin tiparul creştinesc, se înţelege că puterea ei se va simţi mai mult şi toată va fi în folosul Bisericii şi al ţării noastre. De aceea se cuvine să cinstim şi să ridicăm în toate slăvile pe cei ce s-au ostenit întru aceasta, pe cei ce au dat puternică mână de ajutor pentru ca să avem în ţara noastră o mare tipografie creştinească.
Cred că este întâia oară când ne putem lăuda cu aşa ceva. Am avut tipografii care şi-au zis «bisericeşti», dar nu au fost tipografii ale cârmuirii bisericeşti: ale unei mitropolii, episcopii sau mânăstiri. Avem şi acum, de pildă, buna tipografie de la Mânăstirea Neamţului, din care curg volume ale Vlădicăi Nicodem, vrednicul stareţ al ei.
Dar o tipografie care este a unei obşti, alcătuită tot din oameni săraci, cum sunt cei mai mulţi ostaşi, aceasta este rar şi-i mare lucru. Cum am spus, e întâiul în ţara românească şi nu s-a putut face fără puternice încordări şi mult foc al credinţei creştineşti. Fără îndoială, mai întâi trebuie mulţumit mitropolitului Nicolae, care ştie ce trebuie Bisericii, mai cu seamă în vremea de acum, şi i-a stat în ajutor cu toată puterea braţului său arhieresc.
Dar văzând toate acestea, mulţumirea mea este mare şi din alte puncte de vedere. Un an întreg a trebuit să ne luptăm cu nemernicii care stau împotriva Oastei Domnului, cum şi împotriva oricărei lucrări de împrospătare a lucrului Bisericii. Ticăloşi şi nepricepuţi, ei îşi fac cinste din a terfeli orice silinţă pentru a înzdrăveni lucrul Bisericii noastre.
Fiind numai negustori de vorbe şi trăind din aţâţarea celor ce lucrează, odată îi vezi năpustindu-se asupra oricărei încercări de a înnoi chipurile de lucru în sânul Bisericii noastre.
Aşa s-au pornit şi împotriva Oştii Domnului, cum s-au pornit şi împotriva altor lucrări şi cum se vor mai porni şi împotriva altora.
Dar iată-i pedepsiţi! Din zarva lor nu iese nimica. De zece ani de lătrare a unora, nu au îndărătul lor decât pustia. Au vărsat venin – şi atât.
În faţa tuturor netrebnicilor acestora însă, cu paragina de jur împrejurul lor, iată Oastea Domnului care se înalţă falnică, cu dovada vie că n-a trăit degeaba, că an după an clădeşte cineva. Cine priveşte vede că numărul părtaşilor ei sporeşte, că lumea aleasă, (profesori de universitate, ingineri, ofiţeri de treaptă înaltă) se adăposteşte sufleteşte sub aripile ei. Cărţi după cărţi răsar din teascurile ei. Ca şi oricare librărie mare şi veche, Oastea Domnului are un catalog al cărţilor din librăria ei. E pe douăzeci şi patru de pagini. Mă uit la el şi mă mângâi. Nu degeaba am sărit eu în apărarea acestui aşezământ. Merită şi prea merită. El face dovada, prin secerişul lui, că a fost vrednic de toată buna îmbrăţişare pe care am arătat-o.
Iar acum, când privesc, în chipul din ziar, frumuseţea de maşină tipografică, mă simt atât de încântat şi pentru mine, că n-am greşit ce-am făcut, şi pentru Biserica mea, că are pentru slujba ei un asemenea aşezământ. Mă cuprinde şi hazul când mă gândesc la vrăjmaşii Oştii, când vor privi acestea. Au să scrâşnească din dinţi, văzând că urgisita de Oaste înfloreşte, iar scuipăturile lor de zece ani nu au adus decât pădureţi şi scaieţi.
Aşa li se cuvine! Este soarta tot celui ce zbiară împotriva celor ce muncesc, pe când îndărătul zbieretelor lor, nu rămâne decât praful şi pustia.
Întreabă-i şi pe cei ce-au lătrat şi au să caşte gura, şi au să icnească, fiindcă doar pentru buzunarele lor de au putut face ceva, dar pentru Biserică nu se vede un dram de urmă – pe când Oastea Domnului, întrebată, ar putea răspunde ca Domnul Hristos către trimişii lui Ioan Botezătorul: orbii văd…, surzii aud… Da! Oastea Domnului a ridicat aşezăminte care dovedesc rodnicia ei şi răsunetul pe care-l are în suflete. Căci toată această mare cheltuială nu se poate face fără caldele bătăi de inimă ale atâtor ostaşi care au ajutat cu banul lor.
Iată ce a însemnat un preotul Iosif Trifa pentru Biserica Românească. Fie-i aceasta mângâiere întru suferinţele sale şi leac pentru a se vindeca de ele. A lăsat aşezământ curat pentru Biserica Românească şi aceasta va trăi şi va rodi peste bârfelile celor neputincioşi şi râioşi.
La un lucru însă mă mai aştept. Încă puţini ani de lucru şi spor al Oştii Domnului şi, când vor vedea „păşirea ei tot înainte“, înşişi vrăjmaşii vor muia nasul şi vor veni să se arate drept buni bucuroşi, că avem o Oaste a Domnului.
La lucru înainte şi vom vedea şi aceasta!
Arhim. Scriban
O cuvântare a preotului Vasile Ouatu
„În zilele din urmă, vor fi vremuri grele. Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“ (II Tim. 3, 1-5).
Dragii mei fraţi, ostaşi ai lui Hristos!
Aceste cuvinte zugrăvesc situaţia vremurilor pe care noi le trăim astăzi. Oamenii au părăsit pe Dumnezeu şi nu mai aleargă după viaţă curată şi sfântă. Astăzi, „taina fărădelegii a şi început să lucreze în lume“ (II Tes. 2, 7).
Astăzi, credinţa a slăbit şi s-a împuţinat. Cei mai mulţi oameni aleargă pe căile pierzării, subjugaţi de patimile stricăcioase ale vremii. Creştinii s-au lenevit şi au adormit legănaţi de somnul dulce al păcatului. Ei zac sub jugul apăsător al diavolului. Unde se mai vede iubirea de aproapele şi iubirea cea caldă către Dumnezeu? Nu mai este, s-a răcit demult. Fiecare lucru şi fiecare pagină de ziar mărturisesc că fărădelegile s-au înmulţit. Satana a cucerit multe inimi şi multe conştiinţe (II Cor. 4, 4).
În multe părţi, bisericile sunt pustii, clopotele plâng, chemând zadarnic pe creştinii biruiţi de patimi; Evanghelia nu-şi găseşte răsunet în inimile oamenilor, căci nu este cunoscută după adevăr. Împărăţia întunericului cucereşte zi de zi miile de suflete. Ea a copleşit împărăţia luminii; Iisus, Scumpul nostru Mântuitor, şi astăzi plânge soarta multor suflete. El ştie preţul unui suflet înaintea lui Dumnezeu. De aceea, privind pe Satana slobozit la atac, Iisus pleacă îndurerat. Şi atunci, iubiţii mei fraţi ostaşi, dacă astăzi trăim aceste vremuri biblice, care om sincer în conştiinţa lui, care om iubitor de Biserică, de Dumnezeu şi de adevăr, se mai poate-ndoi o clipă de necesitatea şi importanţa unei puternice mişcări de întoarcere la Dumnezeu? A unei mişcări care să regenereze şi să înnoiască din temelii viaţa creştinilor? A unei mişcări de ofensivă împotriva răului şi a tuturor răutăţilor? Ei, bine, dragii mei, aceasta este Oastea Domnului.
Oastea Domnului este o armată spirituală alcătuită din voluntari, luptători devotaţi, convinşi şi statornici. Noi, prin Oaste, am declarat pe faţă război diavolului şi tuturor stricăciunilor din lume. Ostaşul îşi cunoaşte rolul de creştin luptător pe frontul lui Iisus. Oastea cheamă cu tărie la lupta mântuirii pe orice suflet dornic de viaţa cea nouă. Ea s-a pus din nou sub steagul şi comanda lui Iisus, Regele Ceresc. Ea duce lupta crâncenă împotriva întunericului şi răutăţilor, contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Din faţa Altarului Sfânt şi sub aripile binecuvântate ale Sfintei noastre Biserici, Oastea Domnului luptă pentru împărăţia lui Dumnezeu şi drepturile Domnului în lume. Oastea pune sufletele sub scutul lui Iisus, al nostru Salvator. În mijlocul stricăciunilor de azi, Oastea Domnului este o mare binecuvântare. Ea opreşte valul putreziciunii, ea trezeşte sufletele şi le aduce iarăşi în albia ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. Oastea Domnului cheamă la război sufletesc pe toţi cei care vor să trăiască în veci cu Domnul. Oastea Domnului este activă în sânul Bisericii. Oastea Domnului coboară în suflete adevărul lui Dumnezeu, mărturisit de Biserica noastră. Ea vrea curmarea răului din rădăcină. Preţuieşte mult adâncimea vieţii în Evanghelia lui Hristos, ca dintr-acestea să răsară omul cel nou, renăscut spiritualiceşte. Stăruie şi accentuează pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei. Ea este adevărata viaţă în Hristos. Călăuzeşte orice suflet la izvorul puterii şi al îndreptării, la Iisus Mântuitorul. Prin lupta de zi cu zi, spre bucuria preţiosului şi dragului nostru Părinte şi frate Iosif, cum şi spre slava Domnului, Oastea Domnului înaintează în plin, căci Domnul e cu noi.
Dragii mei fraţi ostaşi!
Voi toţi care v-aţi strâns în Oastea lui Iisus, voi toţi care astăzi aţi plecat genunchii înaintea Scumpului Mântuitor şi v-aţi înrolat în armata mântuirii, bucuraţi-vă şi slăviţi neîncetat pe Domnul, pentru marea cinste de a fi în slujba ce duce la viaţă! Slăviţi pe Domnul neîncetat pentru acest dar! Voi aţi câştigat tot ce poate fi mai scump. Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Iisus (Evrei 12, 2), luptaţi neîncetat fără a cunoaşte oboseala, îmbrăcaţi în armătura lui Dumnezeu.
Că vor fi batjocoritori, calomniatori şi martori mincinoşi – nu vă temeţi de aceasta. Ele sunt scrise în Cartea Sfântă. Va veni vremea când oamenii nu vor putea suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite (II Tim 4, 3-4). Vor fi batjocoritori care vor trăi după poftele lor nelegiuite, oamenii supuşi poftelor firii… care n-au Duhul (Iuda 18-19; II Petru 3, 3). Cunoscând toate acestea, în răbdare şi iubire, luptaţi ca adevăraţi ostaşi ai lui Iisus (II Tim. 2, 3). Uniţi în duh şi în simţire, aduceţi-vă aminte şi de cel ce ne-a chemat la această luptă sfântă, de Părintele şi fratele Iosif, care a jertfit totul spre a fi noi tari în Iisus Mântuitorul. Rugaţi pe Domnul Slavei ca El să ni-l aducă iar în lupta mântuirii.
Oastea are nevoie de astfel de comandant viteaz şi neînfricat. Şi voi, dragii mei, care încă nu sunteţi ostaşi, dar care iubiţi pe Domnul şi sufletele voastre, apropiaţi-vă cu îndrăzneală, ieşiţi din moleşeală, înrolaţi-vă în luptă, căci fără luptă nu este cunună. Iisus şi sfinţii Lui, toţi ucenicii au luptat şi-au primit cununa fericirii. Haide, frate, hai la luptă, căci din luptă vine biruinţa. Iisus prin luptă a biruit răul şi ne-a dat nouă moştenirea fericirii.
La luptă, fraţi, că Domnul e cu noi! Amin.
Altă cuvântare a preotului V. Ouatu
„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la Cer într-un vârtej de vânt“ (II Împ. 2, 11).
Iată, suntem în praznicul Sfântului prooroc Ilie. Lumea îşi caută de treburile zilei, ca în orice zi de rând, în timp ce ostaşii Domnului umplu bisericile şi această impunătoare sală. Ostaşii oare n-au treburi, n-au gospodării, n-au servicii? O, desigur că au! Iubirea sfântă însă i-a mânat în Capitala ţării, spre a locui fraţii împreună, să se roage, să cânte, să se bucure şi să înveţe ascultând graiurile slujitorilor lui Dumnezeu care nu caută la faţa oamenilor.
Noi, ostaşii, avem multe de învăţat de la Sfântul prooroc Ilie, deoarece vremea lui este vremea noastră. Nelegiuirile din ziua lui Ilie sunt nelegiuirile zilelor noastre.
Proorocul Ilie vesteşte cu tărie voia lui Dumnezeu, mustră poporul, mustră pe conducătorii lui spirituali şi înfruntă cu bărbăţie pe însuşi împăratul. În orice clipă şi în orice împrejurări, neclintit în credinţă. Acuzaţiile împotriva lui Ahab curg ca un trăsnet fulgerător. Îl înfruntă pentru nelegiuirile săvârşite şi îi aruncă pedeapsa înfiorătoare. Stă dârz şi fără teamă, chiar şi înaintea celui mai mare vrăjmaş. Domnul, Căruia Îi slujea cu multă râvnă, i-a dat o astfel de putere şi îndrăzneală pentru nimicirea răului şi slava adevăratului Dumnezeu.
Acelaşi Dumnezeu al iubirii a ridicat dintre noi pe cel mai umil slujitor al Său, pe scumpul şi preţiosul nostru Părinte Iosif, care ne-a dat acest minunat răsad al ortodoxiei noastre sfinte, adică Oastea Domnului. Da, iubiţilor, umil şi slab, însă plin de curaj şi de îndrăzneală, cu încredinţare că totul este de la Domnul; răsadul a crescut, s-a făcut copac mare, şi noi, care umplem această sală, suntem rodul copt pentru grânarul ceresc. Oastea Domnului este astăzi o Carte deschisă care mărturiseşte puternic că Domnul a primit şi a binecuvântat jertfa, până la consumarea deplină, a scumpului nostru Părinte şi frate Iosif. Pentru aceasta, din şcoala grea a suferinţei, din locurile singuratice ale ţării străine, se poate bucura mai mult ca oricine de rodul binecuvântat de care Domnul l-a învrednicit. Lucrarea Oastei Domnului aduce un real serviciu neamului şi Bisericii noastre sfinte. Pentru aceasta, nimeni nu v-a putea răpi bucuria scumpului nostru frate, fie el şi profesor universitar. Preotul Iosif Trifa, slujitorul Domnului, s-o ştie toţi, se poate azi înfăţişa înaintea Bisericii şi a Domnului cu cel mai bogat mănunchi de suflete cucerite pentru adevărata viaţă. Voi toţi care v-aţi strâns în această minunată Mişcare, voi toţi care aţi gustat mierea duhovnicească, întinsă cu atâta jertfă şi iubire de scumpul Părinte Iosif, voi toţi care îl iubiţi şi îl preţuiţi, daţi slavă Domnului pentru acest rod bogat şi minunat! Slăviţi neîncetat pe Domnul, că El a bine-primit jertfa celui care zace departe, în ţară străină.
Respingeţi cu tărie orice calomnie: Oastea este a Domnului, a Bisericii, iar ostaşii sunt copii supuşi şi ascultători. Cu această încredinţare lucraţi până la capăt, slăvind neîncetat pe Domnul oştirilor.
Slăvit să fie Domnul!
Litera Legii şi Oastea Domnului
Fariseii din vremea Mântuitorului, fariseii – pe care Mântuitorul Iisus Hristos i-a înfierat pe vecie, cu mânia Sa sfântă, când le-a spus: „Vai vouă, farisei făţarnici“ – căutau orice prilej, oricând Mântuitorul vindeca bolnavii sau învia morţii, ca să-I găsească ceartă şi hulă, acuzându-L că strică Legea şi datinile în care gemeau încătuşaţi.
Când Iisus stă la masă cu păcătoşii, când arată o mare iubire celor rătăciţi, pentru care venise pe pământ ca să Se Jertfească, făţarnicii timpului mârâiau ca nişte câini turbaţi.
De ce să stea Iisus cu toţi dispreţuiţii, cu toţi săracii care împiedicau mersul celor cu lungi filacterii pompoase şi trufaşe?… De ce să vindece bolnavii în ziua Sabatului?
Cei care păzeau forma, ca nu cumva să se calce litera Legii, datina şi obiceiurile, cei care nu se aşezau niciodată la masă fără să se spele pe mâini, dar asupreau văduvele şi orfanii şi furau pâinea de la gura sărmanilor – aceşti farisei, otrăviţi de trufie – nu puteau suferi şi faptele dumnezeieşti ale Mântuitorului, pentru că toate faptele şi toate Cuvintele Mântuitorului erau ca nişte oglinzi uriaşe în care îşi vedeau fariseii toată sluţenia chipului şi hidoşenia vieţii lor străină de Dumnezeu şi de adevăr.
De aceea Îl urmăreau pe Mântuitorul pretutindeni, Îi pândeau faptele, gesturile şi cuvintele, şi-I puneau fel de fel de întrebări diavoleşti pe care Mântuitorul le alunga ca pe nişte duhuri necurate cu fulgerele răspunsurilor Sale dumnezeieşti.
Litera Legii – forma, aparenţa – iată la ce ţineau fariseii şi cărturarii din vremea lui Iisus. Viaţa lor, viaţa fariseilor era în contrazicere violentă cu spiritul Legii, dar ei respectau litera şi socoteau că aceasta este totul, că aceasta este adevărata religie.
Farisei au fost şi în vremea Mântuitorului şi vor fi întotdeauna, până la sfârşitul vremurilor, pentru că diavolul îşi are şi el, din nefericire, armata lui care îi slujeşte cu credinţă.
Fariseii caută în orice lucru ca să găsească pete. Pete care, de fapt, sunt în sufletele lor şi le îneacă viaţa. Pentru ei, forma este totul. Haina care îmbracă pe cineva. Viaţa în sine nu-i interesează.
Mai ales, faptele lor rele ei le îmbracă în ciucuri coloraţi, în rugăciuni făţarnice şi în formele înşelătoare.
Şi în vremea noastră, fariseii rânjesc tot ca în vremea Mântuitorului.
Uitaţi-vă cum rânjesc ca nişte lupi faţă de lucrarea minunată şi sfântă – răsărită din jertfa şi din rugăciunea Părintelui Iosif Trifa – faţă de Oastea Domnului. Caută noduri în papură şi pun întrebări peste întrebări, care mai de care mai făţarnice şi mai diavoleşti, ca să strice lucrul cel bun. Ce văd ei în lucrarea Oastei Domnului care se face la lumina zilei şi care poate fi controlată de oricine?
De zece ani de zile, Oastea Domnului lucrează mereu sub norul de hule şi de critici.
Gândul Părintelui Iosif Trifa a fost ca să facă o tovărăşie care să lucreze în mijlocul lumii de azi pentru înviorarea credinţei străbune, pentru înflorirea inimilor şi vieţilor cu învăţătura Mântuitorului Iisus şi pentru întoarcerea în sânul Sfintei Biserici a tuturor rătăciţilor şi dezertorilor de la dreapta credinţă.
Şi-n adevăr, Domnul a făcut ca, în aceşti zece ani, Oastea Domnului să biruie, să se întindă şi să cuprindă peste şaptezeci de mii de suflete care mărturisesc cu putere pe Iisus şi stau ca nişte santinele neadormite, de veghe, în Biserica lui Hristos.
Mii de rătăciţi, care căzuseră în ghearele pierzării, s-au întors la Biserică.
Mii de „căldicei“, care rătăceau între viaţă şi moarte, împovăraţi de lanţurile lumii, aleargă azi, înflăcăraţi de Jertfa lui Iisus, în căile Domnului.
Familii, care zăceau sfâşiate de certuri, de beţii, de desfrâu şi de necredinţă, înfloresc azi sub soarele Evangheliei, în Biserica lui Iisus.
Cârciumari, care otrăveau trupurile şi sufletele cu alcool şi cu înjurături, au închis cârciumile şi, în multe din localurile de pierzare, astăzi răsună cântări de laudă pentru Domnul, prin Oastea Domnului.
Oameni care mergeau la Biserică din când în când astăzi sunt nelipsiţi de la sfintele slujbe şi de la toate lucrările de binefacere şi de milă creştină.
Acestea sunt fapte vii, acestea sunt mărturii peste care nu poate trece decât un rău-voitor lipsit de bună-credinţă.
Acestea sunt faptele Oastei. Atunci, de ce hulă? De ce ura nejustificată cu nimic?
Când sate întregi, din regiuni întregi ale ţării, zac în ghearele diavoleşti, când fiinţa neamului nostru este ameninţată de duhul de ură al ereticilor care, sub masca propovăduirii Evangheliei, îndeamnă la acţiuni anarhice şi la nesupunere faţă de legile statului, când necredinţa pustieşte familiile şi sufletele, atunci de ce atâta ură faţă de Oastea Domnului care vrea să ridice zidurile credinţei, care vrea să umple bisericile Domnului cu oameni înflăcăraţi, cu oameni credincioşi, care vrea să apere Biserica de valul furios al necredinţei?
De ce ura aceasta şi de unde porneşte tot duhul viclean care caută pete în această zguduitoare Mişcare ce creşte din zi în zi şi înfloreşte mereu în Biserica străbună?…
Cu legi şi cu regulamente, fie cât de bine ticluite, nu se reformează sufletele admirabil, nu se pot deschide drumuri noi în viaţa unui neam.
Cu legile şi cu regulamentele omeneşti, puşcăriile gem de oameni, spitalele şi casele de nebuni sunt pline, iar bisericile sunt pustii.
Numai cu învăţătura vie, sfântă şi dumnezeiască a Mântuitorului, se pot reface sufletele şi se pot întoarce paşii celor rătăciţi, la Biserică. Oastea Domnului înflăcărează pe oameni ca să citească Evanghelia, ca să mărturisească pe Iisus şi ca să fie nelipsiţi din biserică.
Prin adunări, prin cântări de laudă şi prin fapte de milă, învaţă pe oameni să trăiască bucuroşi şi să împlinească Cuvintele Mântuitorului…
Fără să ceară nimănui vreo cotizaţie, fără nici un interes material, cu jertfe mari şi cu suferinţe mari, cu jertfa averii şi a vieţii Părintelui Iosif, Oastea Domnului cheamă pe toţi să se înscrie de bună voie în războiul sfânt pentru apărarea credinţei strămoşeşti, pentru apărarea Bisericii Vii.
Mai sus de „litera Legii“, mai sus de întrebările făţarnicilor vremii, este Hristos şi Biserica Lui. Cu vreme şi fără vreme, Oastea Domnului aleargă ca să smulgă sufletele din ghearele păcatului, ca să le ducă Vestea Bună a Evangheliei celor care au uitat acest cuvânt şi ca să se coboare în inimi, cu putere, dragostea de Iisus, de Jertfa Lui, de Biserica Lui.
Dacă valurile anarhiei au început să zguduie neamul, atunci, domnilor care păziţi litera legii, uitaţi-vă la toţi cei care au fugit de Hristos, uitaţi-vă la cârciumile pline, la balamucurile şi casele de desfrâu pline şi uitaţi-vă la bisericile pustii, uitaţi-vă la familiile distruse de certuri şi de beţii; nu mai orbecăiţi pe lângă litera legii! Oastea Domnului va lupta înainte, mai sus de răţoielile făţarnice ale domniilor voastre care, dacă nu vreţi să vedeţi adevărul şi minunile lucrării, în via Domnului, ale Părintelui Trifa, este că sunteţi trufaşi şi făţarnici.
Huliţi Oastea Domnului, dar nu uitaţi că huliţi o Lucrare sfântă, huliţi pe Hristos. Peste capetele voastre, pustiite de diavolii urii, fulgeră în veac cuvintele de foc ale mâniei Domnului:
„Vai vouă farisei făţarnici!“
Constantin Goran, poet – Bucureşti
O scrisoare a lui Al. Lascarov-Moldovanu – senator, către arhim. I. Scriban
În unul din articolele pe care le-ai scris în «Oastea Domnului», ne chemi şi pe noi, cărturarii Oastei, la luptă împotriva celor care o atacă.
Socotind că chemarea mă priveşte şi pe mine, îngăduie-mi, preaiubite păstor, să-ţi arăt aici, în faţa tuturora, cuvintele pentru care nu voi ieşi niciodată să mă iau la luptă cu cei care ne asupresc pe nedrept.
Mai întâi, fiindcă Oastea Domnului are, în sfinţia ta, un apărător priceput, cald, energic şi curajos. Ce-aş putea adăuga eu, cu slabele mele puteri, pe lângă toate cele spuse, cu mare autoritate teologică şi civilă, de sfinţia ta? Şi, mai ales, când polemica se face cu preoţi de-ai Bisericii noastre!
Mai am însă, iubite şi respectate păstor, şi alte cuvinte. Iată, de pildă, se scrie şi se discută împotriva Oastei Domnului cu o răutate care este de-a dreptul necreştină. Când un slujitor al Altarului spune despre dragul nostru Părinte Iosif, slujitor la acelaşi Altar, că face trafic cu cărţile Oastei şi că s-a îmbogăţit cu ele, ce pot eu să răspund acestei nemaiauzite răutăţi? Eu, care ştiu în această fiinţă adevărul că, de zece ani, acest rob al lui Iisus Hristos îşi arde, pe rugul ortodoxiei, trupul, sufletul şi întreaga lui avere şi că a trebuit să sară toate miile de ostaşi, cu banul dragostei lor, ca să scape de la faliment tipografia şi întreaga ei aşezare… sau văd scrise, negru pe alb, răutăţile infame şi neînchipuite ale altui slujitor al Altarului care, ca să… combată Oastea, aruncă aceluiaşi mucenic al ortodoxiei trăite, învinuirea că, fiindcă sufere de piept, a oprit fumatul şi băutura la cei ce se înscriu în Oaste… Nici unui ţigan nu i se spune că e bolnav de piept… şi totuşi, un preot al lui Hristos, scrie acestea despre un alt frate preot.
Ce pot eu, înalt prea cuvioase, să răspund acestor preoţi ai lui Iisus Hristos, Cel Care ne-a spus: „Lege nouă vă aduc: să vă iubiţi unii pe alţii!“
Nu, mult cinstite părinte, nu pot să răspund, ci, mâhnit şi cu lacrimi în duhul meu, mă rog lui Dumnezeu să le ierte păcatul făcut împotriva dragostei lui Iisus…
Dar nu e numai atât. Toate învinuirile ce se fac Oastei Domnului sunt păcate pe nedreptate. Toţi cei ce învinuiesc Oastea n-o cunosc în nici una din manifestările ei de viaţă creştină. Am avut prilejul să stau în faţă cu un îndârjit ponegritor al ei, dar care nu fusese niciodată la vreo una din adunările ei, şi mă gândeam atunci la „vino şi vezi!“, din Evanghelie, şi încă la acele vorbe minunate: „cum vei putea tu să învinuieşti fără să fi văzut?…“
Ponegritorii iau apoi, în închipuire, pilda vreunui ostaş care va fi făcut ceva neortodox, şi pe urmă, cu mare uşurinţă şi cu un total dispreţ [faţă] de adevăr, aruncă aceeaşi învinuire asupra întregii Oşti.
Judece oricine, cu nepărtinire şi cu cumpăt, cu înţelegere şi cu dragoste, dacă asemenea învinuire merită să fie luată în seamă?
Când vezi preoţi care – pornind de la interpretarea iudaică şi fără duh de înţelegere a unui vers dintr-o poezie a unui ostaş sau de la un rând dintr-o carte a Oastei – ajung a arunca asupra întregii Oşti învinuirea că nu are dreapta credinţă, ce poţi zice de ei, decât că: ori nu-şi dau seama de imensul păcat ce săvârşesc aruncând această grozavă anatemă, ori că orbirea răutăţii îi împinge a face această neiertată nedreptate unor oameni care, nu numai că nu-şi reneagă întru nimic crezul, ci se străduiesc să-l coboare în întregime în viaţa lor de toate zilele, prin fapte de credinţă şi printr-o viaţă închinată Crucii şi Bisericii lui Hristos Dumnezeu.
Se poate oare discuta valabil şi omeneşte cu asemenea ponegritori? Nu-i zadarnică pierderea de vreme a lupta cu ei?
Şi, în ultim loc, învinuirile aduse şi discuţiile care se fac prin reviste, prin gazete, sunt scrise atât de neserios, atât de puţin ştiinţific, atât de departe de duhul înţelegerii, încât nu face să te apuci la asemenea dispute. Dacă după ce a trecut cineva prin şcoli, dacă după ce a învăţat şi la şcolile cele mai înalte, dacă după ce s-a hârsit cu viaţa, cu civilizaţia, cu omenia, nu s-a putut opri decât numai la atât – zadarnică este orice nădejde că vei putea să-l faci să vadă adevărul, să simtă bunătatea, să înţeleagă Jertfa mântuirii, să plângă măcar o lacrimă pentru iubirea Mântuitorului… Piatră rece, plină de strălucirea de gheaţă a tuturor inteligenţelor diavoleşti. Iisus Hristos, absent, alungat cu bob de sânge pe fruntea întristată.
Ci, mai bine, iubite păstor sufletesc, ne căutăm de treaba noastră. Fiece rând din această gazetă să-l umplem cu gânduri bune şi ziditoare pentru însetaţii ostaşi ai Domnului. Aşa suntem mai pe placul lui Dumnezeu şi de cine ne vom teme, dacă-L avem pe El?
Iată cuvintele pentru care, cerându-ţi iertare, nu voi ieşi înainte, la luptă cu ponegritorii Oastei. Fie chiar de mă vor lua şi pe mine în furca răutăţilor lor, făgăduiesc că voi primi toate ca pe o dreaptă pedeapsă pentru păcatele mele.
Domnul iubirii şi al dreptăţii să fie cu toţi!
Slăvit să fie Numele Lui, acum şi totdeauna! Amin.
Al. Lascarov-Moldovanu, ostaş al Domnului
Statutul nostru
Oastea Domnului, fiind o Mişcare duhovnicească în sânul Bisericii, cu învăţătura Bisericii, nu este nici o noutate pentru cei care cunosc viaţa Bisericii Primare şi canoanele ei. N-are alt statut decât aplicarea acestei învăţături statornicite de Sfinţii Părinţi, la viaţa noastră. O aplicare nesilită şi de bunăvoie. Pornirea la fapta creştină. Chemarea la Domnul a tuturor semenilor noştri, oriunde şi oricând: în pieţe, pe uliţe, în fabrici, în cârciumi, în spitale, ori în case de suferinţă. Chemarea stăruitoare, mai ales cu pilda vieţii noastre, a sufletelor rătăcite, nepăsătoare, vrăjmaşe.
Fireşte, date fiind condiţiile de luptă cu păcatul, la largul lui în lume, metodele nu vor fi totdeauna aceleaşi cu cele întrebuinţate în Biserică, ci potrivit înţelepciunii pe care ne-o dă Duhul Domnului, de la caz la caz.“
Un alt cuvânt
Uitasem să spun un amănunt de preţ.
David avea în oştire trei fraţi. Merită să ţinem minte numele celui mai mare: Eliab.
Cum l-a văzut pe David stând de vorbă cu «bărbaţii» oastei, acest Eliab s-a aprins de mânie.
„Cu cine ţi-ai lăsat oile? Cunosc eu mândria şi răutatea ta!“
Nu uitaţi acest amănunt de mare preţ în voluntariatul nostru pentru Domnul. Fratele nostru mai mare, Eliab, se supără de această Mişcare. Ce zic eu că se supără? „Se aprinde de mânie“. Scapără de ură. Şi ne pune în sarcină câte putem şi nu putem duce. Mândria, nepriceperea, toate ni le aruncă în gâtul nostru. E interesant însă că acei ce se aprind mai tare de mânie sunt cei lipsiţi de curajul lui David, sunt îndoielnicii, sunt fricoşii. Oştirea lui Dumnezeu rabdă, sub ochii lor, batjocorile lui Goliat. Pierzând sensul luptei, fricoşii nu lasă nici pe alţii în Numele Domnului să purceadă împotriva filisteanului.
Fratele Eliab are să ne mai facă multe. Nu va cruţa nici o săgeată, nici o calomnie. Dar nu vă temeţi de nimic: Domnul este cu Biserica Lui! Domnul este cu generalii Lui!
Şi cine a sugrumat (ca David) leul şi ursul – adică firea cea veche din el – poate merge cu Domnul la sigur, să cucerească pentru Biserică pe cei robiţi de Satana.
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
