…LA ZECE ANI DE OASTE
Redăm mărturiile unora dintre clericii şi laicii cu aleasă pregătire culturală şi religioasă din vremea când Oastea Domnului se găsea la primii ei zece ani de activitate duhovnicească în ţara şi în Biserica noastră.
Rugăm pe toţi cititorii acestor rânduri să mediteze bine asupra mărturiilor prezentate – ele fiind izvorâte din inimile acestora, cât încă ei era sinceri şi nepărtinitori – pentru că, ceva mai târziu, când s-au petrecut evenimentele potrivnice Oastei Domnului, ce s-au dezlănţuit contra profetului trimis de Dumnezeu spre iniţierea acestei Lucrări, unii dintre aceştia n-au mai vorbit la fel. Influenţaţi de unele evenimente şi aserviţi unor oameni, ei au trădat adevărul şi s-au lepădat de legământul lor dintâi.
Când, ceva mai târziu, lucrarea Oastei Domnului a fost în primejdia de a fi ruptă de Hristos şi înrobită formalismului, iar profetul Domnului, Părintele Iosif, a trebuit să iasă, ca slăbuţul David, să-l înfrunte pe Goliat, atunci, mai toţi aceşti „ofiţeri“ lăudaţi şi lăudăroşi au trădat Oştirea Domnului şi s-au alăturat „goliatului“ prigonitor.
Acum încă, ei sunt sinceri şi spun adevărul. De aceea mărturiile lor sunt astăzi o dovadă puternică despre valoarea cea nespus de mare a lucrării Oastei Domnului şi despre a conducătorului ei. După cum ele vor fi mâine, precum şi în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu, nişte mărturii înfricoşătoare, spre osânda celor ce le-au făcut, dar le-au călcat apoi ei înşişi.
La zece ani de luptă pentru Domnul – o ţărănime nouă
Au trecut zece ani de fiinţare a Oastei Domnului şi, prin aceasta, de rodnică semănătură în ogorul ţării noastre. Lumea încă n-a prins vestea aceasta. Este însă partea faptelor mari că ele încă nu sunt cunoscute şi înţelese din capul locului. Pentru o lucrare cu adevărat mântuitoare, zece ani sunt încă prea puţini. Va mai trece vreme şi lumea odată se va găsi înaintea unui fapt de care se va minuna şi cu care se va mângâia.
Şi creştinătatea, când a ieşit pe lume întâia dată, cine ştia de ea? A trecut vreme până ce lumea să prindă de veste că, în mijlocul ei, a răsărit un nou soi de oameni care iau mai cu temei datoriile către Dumnezeu şi către sufletul lor. Când ea a ajuns să cunoască noutatea care s-a ivit în sânul ei, creştinătatea era departe şi vrăjmăşia păgânească nu avea ce-i mai face.
Dacă alt aşezământ ar fi făcut ce a făcut Oastea Domnului, ce surle s-ar fi înfiinţat până acum, pentru a slăvi lucrul ei şi a suna în toate laturile laudele ei! Căci deşi ea mai mult are de făcut, deşi zece ani sunt puţini pentru marea lucrare a plămădirii sufletelor înstrăinate de Hristos, prin cheagul sfintelor Lui învăţături, totuşi aceşti zece ani n-au trecut în vânt. Ei au însemnat foarte mult şi sunt numai puţine aşezăminte despre care să putem rosti ce se cuvine a spune ca laudă despre Oastea Domnului.
Noi ne uităm la aşezăminte mult mai vechi, cum este de pildă Liga Culturală, despre care abia ştii că se află în lume, despre care nu auzi nimic, nici o faptă, decât doar că o dată pe an ţine un congres. Încaltea, despre congresul de acum puţin timp, nici nu s-a auzit nimic.
Dar Oastea Domnului, în aceşti zece ani, a trăit, s-a înrădăcinat, pliveşte suflete, luminează minţi, întinde ştiinţa de carte, cum n-o ştie face Ministerul Şcoalelor, cum nu izbutesc învăţătorii cu uneltele lor.
Oastea Domnului se găseşte în foarte multe părţi ale ţării, având alături de mari vrăjmaşi, în coasta ei, şi mari prietenii frumoase şi cuceriri frumoase. Oastea Domnului izbuteşte a domoli sufletele, a le curăţi de păcate, a le face să se întoarcă asupra lor, să se sperie de întinările la care au ajuns şi să dorească curăţirea. Ea pune în rânduială viaţa celor ce o primesc. A mântuit de beţie şi de chefuri netrebnice pe oamenii pe care nimenea până la ea nu-i putuse mântui.
Se încercaseră [de către] mulţi alţii cu mijloace mireneşti. Ce n-au putut ei însă poate Oastea Domnului cu mijloacele duhovniceşti, pe care ea le găseşte în sânul Bisericii Ortodoxe şi pe care le întrebuinţează.
Fără îndoială, nu este aceasta o născocire a ei. Sunt mijloacele care se găsesc în sânul Bisericii şi fiecare va ajunge la aceleaşi roade, dacă le va întrebuinţa. Toată deosebirea este că unul e mai harnic şi mai inimos şi munceşte; altul e mai lenevos şi mai amorţit şi se lasă pe tânjală. Minunea este a lui Dumnezeu, nu a omului. Cum spunea Sfântul Apostol Pavel către Corinteni: „Ce sunt eu? Ce este Petru? Ce este Apolo? Noi numai am udat, dar Dumnezeu a făcut să crească“ (vezi I Cor. 3, 5-6).
Este numai lucrarea lui Dumnezeu şi spre lauda Lui, fapta, fără pereche în ţara noastră, pe care Oastea Domnului a putut-o înjgheba în România. Căci ţărănimea noastră (…) se macină, se dărapănă, se strică. În sânul ei au venit pricini, precum sunt cele politiceşti, care aduc vrajbă între oameni. Ţăranii au acum între ei o pricină de ceartă pe care părinţii lor nu au cunoscut-o. Încep a se împărţi în tabere politice şi a se învrăjbi. Chiar şi în vremea din urmă s-au pomenit despre ucideri petrecute între ei, din pricina aceasta. De asemenea, ei sunt bântuiţi de uneltiri ale sectanţilor, de alţii care fac tulburări pentru prefacerea calendarului.
Între toate acestea însă, Oastea Domnului ţine, între oameni, vechea rânduială. Îi face să-şi pună darurile lor cele mai sfinte în urmarea Domnului. Cine priveşte pe ostaşii Domnului vede cât de fericiţi sunt ei, oameni de toate vârstele; cât de mulţumiţi sunt ei când se simt că pot urma lui Dumnezeu, că se pot împărtăşi de la biserică! I-am văzut, îi văd şi eu nu pot spune câte flecăresc vrăjmaşii lor.
Sunt oameni mult mai rânduiţi ca alţii. Nici vorbă să-şi pună plăcerea lor în gândurile lumeşti. În ostaşii Domnului, avem ţărănimea nouă, care nu va mai fi plină de primejdii pentru ţară, ca aceea învrăjbită de răscolirile mireneşti ori sectariceşti.
Aşa ţi se destăinuiesc lucrurile, când le priveşti. Dr. N. Creţu, care a scris în iulie, în «Curentul», nu-i cunoştea. I-a văzut în «Topliţa Română» în vremea tulburărilor cu alegerile şi şi-a dat seama că numai ostaşii Domnului au fost cei ce şi-au păstrat firea. Erau senini şi cu năzuinţe cu mult mai presus de aceste frământări pământeşti.
Dar cu o asemenea ţărănime faci minuni, fiindcă legea sufletului este cea care o cârmuieşte, nu poftele pământului.
Cei de sus încă nu-şi dau seama ce înseamnă o asemenea ţărănime pentru buna rânduială şi pacea ţării. Ei nu cunosc Oastea Domnului, deşi ea a făcut destule fapte vrednice, prin care să merite a fi cunoscută. Când vor ajunge s-o cunoască, vor vedea că, pe pământul ţării noastre, a răsărit o floare care îndulceşte inimile, deschide minţile fără a cere din bugetul ţării nimic pentru ea. A fost o putere care a răsărit din rădăcinile curate şi ascunse ale ţării.
Dar vor ajunge s-o cunoască! Oastea Domnului face fapte prin care, vrând-nevrând, va trebui preţuită chiar de acei care n-au la inimă lucrul duhovnicesc. Vor vedea că ea sporeşte numărul cititorilor, ceea ce nu pot face şcolile. Vor afla că ea dă cititori care nu citesc fleacuri, ci lucrurile cele mai bune, mai sănătoase. Vor privi cu uimire cum răsare o ţărănime care se deşteaptă prin mijloacele credinţei.
Eu, acum câteva zile, am privit, în Caracal, cum vorbea un institutor, om cu şcoală; a vorbit ruşinos de urât, fără cap şi fără coadă. Ostaşul, cu patru clase primare, cu toate lipsurile omului fără carte – dar, oricum, strunit prin multe citiri duhovniceşti – a vorbit mult mai bine ca institutorul.
Zece ani ai Oştii Domnului n-au trecut degeaba. Cărţile care ies neîncetat din teascurile ei – opt bucăţi noi, ieşite numai de Crăciun – sporul mare al cititorilor înseamnă o nouă şcoală pe gratis, în cuprinsul României. Şaizeci de mii de oşteni sunt şaizeci de mii de suflete curate, care vor face sute de mii peste alţi zece ani. Să ne fericim că o avem, că mare lucru este a avea mari pâlcuri creştineşti, care ascultă de cuvântul său şi dau dovada puterii care sălăşluieşte în Biserica Domnului!
Arhim. Scriban
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
