Mărturii

Ce deosebire este între smerenie şi neputinţă? Răspunde la întrebare!

Fr. Simion Gheorghiţă (Slobozia, Neamţ) s-a mutat la cele veşnice acum câţiva ani (11 ani ) , la aproape 90 de ani de vieţuire, ani puşi în slujba lui Dumnezeu, într-o perioadă grea, cu bucurii şi biruinţe care au făcut din cei asemenea lui oameni de cotitură pentru cei care vor să se orânduiască pe Calea către Cer.

În tinereţe, Simion Gheorghiţă îl întâlneşte pe Pr. Arsenie Boca, iar această întâlnire va rămâne încrustată cu litere de foc in inima sa. Ani de-a rândul, de atunci, îl va căuta pe Pr. Arsenie, pentru sfat şi povaţă. Din această frumoasă conlucrare dintre ucenic şi duhovnic, Simion Gheorhiţă ne-a istorisit câteva crâmpeie de bucurie.

„Tu, mă, ăla de colo!”

Eu eram în Braşov, necăsătorit, şi mă duceam la adunarea Oastei Domnului din Braşov. Cât am fost concentrat în armată, am găsit o femeie care mergea la întâlnirile Oastei. Eu nu ştiam unde e adunarea Oastei Domnului. I-am spus că şi eu vreau să merg la Oaste. Când a auzit că un soldat caută lucrurile astea, a fost bucuria ei. M-a dus la întâlnirile Oastei Domnului. Erau doi preoţi acolo, amândoi oameni deosebiţi, credincioşi… Pe urmă, mergând la adunare, într-o zi, o altă femeie mi-a zis: Du-te la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi ai să vezi acolo un preot, un om al lui Dumnezeu! Eu nu am luat seama prea mult, dar ea atât de tare a stăruit, încât mi-am spus că trebuie să ajung la Mănăstirea Sâmbăta. De fiecare dată când mă vedea, mă întreba: Ei, nu te-ai dus? Păi du-te, du-te, du-te! Până m-am enervat, aşa, şi i-am spus, cam supărat: Bine! Am să mă duc! Şi cum aveam eu felul meu de a mă ţine de făgăduieli, duminica următoare m-am pregătit, am luat trenul din Braşov spre Voila, spre Făgăraş, şi am plecat spre Sâmbăta. Am coborât la Voila. Era iarna lui 1942. Am pornit-o pe jos. Merg cam trei kilometri. Îmi vine în minte: Măi, ce prost sunt că am plecat singur pe drum! E iarnă, nu cunoscu drumul!… Şi îmi venea să mă întorc îndărăt. Dar am stat puţin şi gândul bun a biruit: Ce îmi va spune femeia? Eşti un netrebnic, un om fără cuvânt! Şi am plecat mai departe. Mai merg ce mai merg şi întâlnesc un om. Îl întreb: E departe până la Mănăstire? Dar ce cauţi la mănăstire?, îmi spune el. Uite-o acolo!… Şi mi-a arătat muntele. Cred că a fost un om tot din ăsta, fără credinţă, lăturalnic… Iar m-a pus pe gânduri să mă întorc îndărăt. M-am oprit, m-am uitat în jur şi am judecat: Măi, am venit până aici, cum să mă întorc înapoi? Mă duc, fie ce-o fi! A fost ultimul gând. Şi am plecat. Am făcut vrea 16 kilometri pe jos, până la mănăstire. Am ajuns acolo. Era duminică. Slujba era deja pe la jumătate. Am intrat şi eu în biserică şi m-am aşezat şi eu aproape de uşă. Pe atunci biserica nu avea nici uşi împărăteşti, era numai despărţire, era încă în construcţie. Mi-am găsit un loc, la câţiva metri de altar. Lume multă nu era. Mă aşez şi eu acolo şi stau la slujbă. În timpul slujbei, ceva s-a petrecut în mine, fără să ştiu ce. M-am simţit cu totul altfel de cum intrasem. Apoi am ascultat predica şi urma să se dea anaforă şi să ne miruiască Părintele Arsenie. Până să înceapă să miruiască, Părintele se uită către mine. Avea nişte ochi ca de foc! Tu, mă, ăla de colo! şi mă arată cu degetul. Mai era lume în spatele meu. M-am întors să văd cui i se adresează, cu cine are treabă. Pentru că eu nu l-am întâlnit niciodată, nu l-am văzut niciodată. Ce să aibe cu mine? Se uită iar spre mine: Tu, tu, tu! Atunci am stat pe loc şi am aşteptat să vorbească mai departe. Ce deosebire este – m-a întrebat – între smerenie şi neputinţă? Răspunde la întrebare! Eu nu am putut ani de zile să răspund la această întrebare. Şi nici acum parcă n-o desluşesc aşa cum ar trebui, cum e adevărat. Am stat şi nu am putut să răspund un cuvânt. Mă mai întreabă încă o dată, aceeaşi întrebare: Ştii tu ce deosebire este între smerenie şi neputinţă? Răspunde dumneata, dacă poţi, la întrebarea aceasta. Iar am rămas fără glas, ca mut. Cum ţi-aş spune eu ţie ale tale – continuă Părintele –, dar nu pot de lumea asta din biserică! Când am auzit cuvintele acestea, mi s-a făcut inima cât un purice şi mai bine aş fi intrat în pământ decât să stau în faţa Părintelui. Avea nişte ochi ca de foc! Totuşi îmi vine în minte o curiozitate. Ia să stau până la urmă, să văd ce-mi spune!… M-am dus şi m-am miruit, mi-a dat anaforă, şi m-am întors la locul din care am plecat. Au trecut fiecare – cam 20 de persoane – şi, ca mânaţi de o putere, toţi au ieşit afară. Am rămas eu, Părintele şi un băiat cu un an mai mic ca mine, în biserică. Mi-a luat grămada pe care o aveam pe sufletul meu, mi-a zvârlit-o în faţă, ca şi cum ai zvârli o grămadă de murdării pe cineva: Uite, mă, ce ai făcut tu! Să nu mai faci! Când am auzit aşa, m-a podidit plânsul, am ieşit afară din biserică şi m-am dus la un loc mai dosnic, m-am pus pe genunchi şi am făcut – îmi aduc aminte – următoarea rugăciune: „Doamne, Tu, Care cunoşti cele ascunse ale oamenilor, tu ştii cât sunt de păcătos, că mi s-a spus tot adevărul, tot ce am făcut! Aşa cum a zis samarineanca de Mântuitorul: Mi-a spus tot ce am făcut! Ajută-mă să nu mai plec de aici aşa cum am venit! Schimbă-mi, Doamne, inima, toată fiinţa mea, ajută-mă să pot trăi şi împlini voia Ta cea sfântă!”

„Doamne, dacă exişti, arată-mi calea adevărată şi voi merge pe ea toată viaţa!“

Dar înaintea asta, încă înainte să ajung aici, ajunsesem într-o stare că, după ce am cunoscut credinţa de la Părintele Iosif Trifa, în Lucrarea Oastei, eu nu am ţinut aşa cum cerea Părintele, ci dacă vedeam un baptist, eram şi eu baptist, dacă vedeam un adventist, eram şi eu adventist… Erau sectele care pătrundeau atunci în ţara noastră. Dacă era un sectar, eram şi eu sectar. Îi iubeam aşa pe toţi, care puteau să ne spună un Cuvânt din Evanghelie. Până la urmă se făcuse moară în capul meu, că nu mai puteam deosebi acum Adevărul, ce este adevărat şi ce nu. Şi am pus genunchii la pământ. Nu m-am lăsat aşa, stăpânit. Nu ştiam ce să mai înţeleg, care credinţă e mai bună, adevărată. Am pus genunchii la pământ şi am zis: „Doamne, dacă exişti, arată-mi calea adevărată şi voi merge pe ea toată viaţa!“ Mă înfior şi acum de aceste cuvinte, pe care le-am rostit în rugăciunea aceea. Că am ajuns să mă îndoiesc şi că există Dumnezeu. După aceasta s-a întâmplat întâlnirea aceea cu femeia care, până la supărare, a stăruit de mine să merg la Părintele Arsenie, la Sâmbăta de Sus. Acum vedeam eu cum mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea. Nu m-a lepădat şi m-a adus până la starea aceasta. Mi-a împlinit dorinţa, să văd un om al lui Dumnezeu care să îmi arate calea. Am zis: Doamne, sunt un păcătos şi un ticălos, dar îţi mulţumesc că m-ai adus până aici! M-am ridicat de la rugăciune. Trebuia să plec, să mai merg 24 de kilometri, până la Făgăraş, prin vreo trei comune, să prind trenul, ca să mă întorc la Braşov. Eram acum în serviciu, nu puteam să întârzii. Am mulţumit lui Dumnezeu. Şi Îi mulţumesc şi acum, pentru toate câte a făcut cu mine, că eu nu împlinisem ce îmi cerea credinţa cea bună şi străbună, ci alunecasem în alte părţi, în alte cărări, până pierdusem cărarea curată, care merge cu adevărat la Dumnezeu. Şi slavă Lui!

M-am tot dus mereu pe urmă la Mănăstire. Când aflam prilejul, mă duceam. Dacă nu am fost de vreo o sută de ori aproape, nu m-am dus niciodată! Şi îndemnam şi eu pe alţii, şi aceia, la rândul lor, pe alţii, şi ne ajutam, stăruiam unii cu alţii.

„Eu nu fac slujbă de mântuială, ci de mântuire!”

Am plecat atunci acasă. Cu altă ocazie, alegea Părintele la spovedit. Era iarnă şi lume multă nu era. Alegea patru-cinci cel mult pentru o zi întreagă. Eu nu fac slujbă de mântuială – spunea Părintele –, ci de mântuire! Şi am aşteptat şi eu o săptămână să-mi zică şi mie Vino şi tu!Abia termina, de la nouă dimineaţa, când se termina utrenia, până seara, la vecernie, abia termina de spovedit trei-patru, rar câte cinci. Cu deosebire că dădea câte un ceas pentru masă. Şi apăi venea lume de prin sate şi aducea prescuri. Câte un kilogram, câte două… Părintele Arsenie le lua şi le împărţea. Rupea şi dădea: Na şi ţie, na şi ţie! Pâine şi apă erau îndeajuns. Am ajuns şi eu, după o săptămână, adică săptămâna cealaltă, să mă cheme şi pe mine Părintele. Apăi m-a luat de la început. Au trecut cam vreo două ceasuri. Mi le spunea, de parcă le citea de undeva. Parcă inima mea era o carte deschisă, în care era scrisă toată viaţa mea, cu toate păcatele mele. Ai făcut şi cutare, şi cutare… Pe urmă, după ce a terminat, mi-a zis: Te pregăteşti pentru Împărtăşanie la Adormirea Maicii Domnului. Mai erau câteva luni bune. Şi am aşteptat, şi am tot aşteptat, şi m-am tot dus, şi am tot venit, până a venit şi ziua aceea. Mă întreabă: „Ţi-e dor de Sfânta Împărtăşanie!”Mi-e dor, Părinte!…” Nu mă mai împărtăşisem de nu ştiu când. Apoi, slavă Domnului, am fost atât de luminos, de liniştit, de bucuros…

Nu am putut menţine mereu acea stare. Dar mila lui Dumnezeu m-a purtat prin toate. Nu mă pot lăuda că am slujit ceea ce am fost dator să fac, dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Că şi când am căzut în vreun fel şi mustrarea Lui mi-a fost tot spre bine şi spre bucurie.

A trecut, săracul Părintele, prin fel de fel. L-au arestat, l-au chinuit!… Pe 4 noiembrie 1989 a fost înmormântarea. L-a chemat Ceauşescu – mi-a spus şi mie cineva –, şi i-a spus: Măi popă, tu ştii lucruri care se vor întâmpla mai târziu. Ce îmi spui despre mine? Şi a răspuns Părintele: Dacă vă spun, mă omorâţi. Dacă nu vă spun, tot mă omorâţi. Atunci mai bine vă spun. Veţi fi împuşcaţi amândoi la zid. Când a auzit Ceauşeasca, a zis către gardieni: Luaţi-l şi faceţi ce vreţi cu el! L-au chinuit până l-au omorât! Ce i-au pus în cârcă… Cumpărase Părintele Arsenie o casă la Sinaia. Ei au spus că de aceea a cumpărat Părintele casa în Sinaia, pentru că are legături cu partizanii din munţi. Nici vorbă nu a fost, pentru că el nu a făcut niciodată politică. Neavând ce scoate de la el, l-au bătut până când a murit. Pe 4 noiembrie 1989 a fost înmormântarea, pe 25 decembrie, acelaşi an, au fost împuşcaţi Ceauşeştii.

„Va trece tăvălugul roşu peste toată ţara”

Eram odată, în `43. Armatele noastre erau cine ştie unde în Rusia. Şi vine Părintele Arsenie la Braşov şi ţine o predică. Şi spune aşa: Numai o pocăinţă sinceră, de la tot poporul, va mai face să întoarcem ceea ce se va abate peste ţară! Şi a adăugat, după o pauză mică: Dar va trece tăvălugul roşu peste toată ţara. Asta a fost în 1943, când armata era departe-departe. Cine se gândea că se vor întoarce înapoi, până la Iaşi, armatele ruseşti? A fost o vânzare în armata germană şi s-a ajuns unde s-a ajuns. Şi aşa a fost. A fost încă o încredinţare, deplină, asupra mea, a tot ceea ce se întâmplase cu mine până atunci, cu privire la tot ce ne învăţase până atunci.

Părintele Arsenie a fost un om al lui Dumnezeu pentru ţara noastră, pentru poporul nostru, pentru Biserica noastră. Slavă Domnului, El mi-a făcut parte de oameni sfinţi în viaţa mea. Şi nu ştiu cum voi răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat! Ştiu şi mă recunosc că sunt un biet păcătos, mai mult ca toţi, însă dacă nu a înlăturat pe toţi păcătoşii câţi au venit la El, poate nici pe mine nu mă va lepăda. Pentru că e mare lucru să fii lepădat de Dumnezeu. Sau chemat de El. El cheamă pe toţi, dar nu toţi Îl primesc. Unii se leapădă de El

sursa: http://www.arsenieboca.ro

Lasă un răspuns