Ce departe eşti de mine,
dusă bucurie,
dulcea cale către tine
nimeni nu mi-o ştie,
ochiul nu mi-o mai desprinde,
pasul n-o mai cată,
mâinile n-o pot cuprinde
– şi-mi rămâi uitată.
O, de ce-am lăsat eu oare
spinii s-o astupe
şi-ale-nstrăinării gheare
să mi-o poată rupe,
şi-amăgirea s-o sfâşie,
şi-ndoieli s-o-nşele?
– O, frumoasa bucurie
a credinţei mele!…
Doamne, dacă marea-mi vină
poţi să-mi ierţi vreodată,
că pe-o dragoste străină
mi-am dat cea curată
şi cu preţul vieţii numa’
mi-aş primi iertare
– iată, Doamne, chiar acuma
a mi-o da-s în stare!
TRAIAN DORZ din ”Cântările Căinței”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
