1. Hristos Mântuitorul Se coborâse numai Singur din Cer, dar S a înălţat cu o Omenire.
Venise fără strălucirea rănilor şi a Crucii, – şi Se întorcea cu o unică podoabă faţă de care toate celelalte aveau ceva mai puţin.
2. De Mâinile Tatălui fusese dat Mântuitorul în mâinile oamenilor, dar după aceea S a întors iarăşi, ducând în Aceleaşi Mâini Strălucite şi iubitoare ale Tatălui şi toată zidirea lor răscumpărată şi sfinţită prin rănile şi Sângele Mâinilor Sale străpunse pe Cruce.
3. Ce Dumnezeiesc de fericit este simţământul trăit în aceste cuvinte: Tată, în Mâinile Tale…
Ce moarte odihnitoare şi liniştită cuprinde trupul când sufletul merge încredinţat şi mulţumit în Mâinile Tatălui!
4. Pentru fiecare din noi vine o clipă când sufletul ni se desprinde de trupul nostru în care a stat pentru o vreme.
Şi fiecare simţim atunci nevoia unei ocrotiri pentru sufletul nostru când va trece prin valea umbrei morţii spre necunoscuta împărăţie care începe dincolo de valea aceasta.
5. Strălucirea Feţei lui Dumnezeu peste cineva este cel mai ceresc şi mai neobişnuit dintre harurile dumnezeieşti date oamenilor pe pământ.
Fiindcă aceasta o poate da numai plinătatea Prezenţei lui Hristos în toată fiinţa acelui om.
Ea răzbate prin toată înfăţişarea şi umblarea sa.
Prin cuvântul şi tăcerea sa.
Prin viaţa şi lucrarea sa, ca nişte valuri de putere, de căldură, de lumină şi de bucurie.
Ca o strălucire care ar veni de pe dinăuntrul său înspre înafara sa.
6. Strălucirea Feţei lui Dumnezeu peste un suflet este întâi pace.
În fiinţa aceluia care o are, stăpâneşte o netulburată pace în orice împrejurare. Chiar şi în faţa celei mai mari cruzimi sau neaşteptate lovituri şi ameninţări,
ba poate tocmai atunci mai mult.
7. Strălucirea Feţei lui Dumnezeu peste un suflet este o bucurie. Este o bucurie gata să cânte, să-L laude pe Dumnezeu, să mulţumească, să se roage, să îmbră-ţişeze pe toată lumea.
Şi mai este apoi pricepere şi înţelepciune, simţ de pătrundere şi cunoaştere, inteligenţă şi iradiere, agerime şi putere de orientare, de inspiraţie, de convingere, de sesizare…
8. Strălucirea Feţei lui Dumnezeu peste cineva mai este apoi ceva şi mai mult decât toate acestea…
Noi am dori să putem exprima aceasta cu cele mai inspirate cuvinte şi comparaţii, despre tot ce înseamnă acest har,
– dar în cuvinte omeneşti este cu neputinţă. Pentru această stare nu există urechi, ci numai ochi.
9. La strălucirea aceasta a Feţei lui Dumnezeu peste cineva se ajunge foarte rar. Şi prin multe întunecări.
Comoara aceasta se dobândeşte printr un şir lung de nebănuite renunţări.
Ea este acea piatră scumpă cu acel nume nou pe ca-re nu l ştie nimeni, decât cel care îl primeşte.
10. Numele Domnului este ca Faţa Lui.
Şi după cum Faţa Lui nu Se poate vedea, căci este cu neputinţă să fie văzută de ochi omeneşti (I Tim 6, 16),
tot aşa nici Numele Lui nu Se poate rosti, căci este cu neputinţă a fi rostit de limba omenească.
11. Dar noi am reuşit să L pătrundem atât de puţin nu din pricină că Fiul nu ni L ar fi arătat deplin,
ci pentru că noi oamenii nu ne am putut ridica nici chiar pe vârfurile credinţei, să putem pătrunde ceva din ceea ce este El.
Fiindcă este mai presus de tot ce este omenesc.
Şi de oricine care e om.
12. Marii profeţi şi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care au ajuns la o părtăşie înaltă cu Hristos numai după ani îndelungaţi de înfrânări, de posturi, de rugăciuni, de viaţă înalt trăită în lumină şi desăvârşire,
ei, care au avut slăvite răpiri duhovniceşti, ca Sfântul Apostol Pavel,
nu îndrăznesc să vorbească despre tot ce este Nu-mele Său şi Prezenţa Sa, decât cu atâta cutremur şi reţinere (II Cor 12, 1 10).
13. Dar când va veni Ziua Răsplătirilor Strălucite, ce uşor le va veni fericiţilor aleşi să pătrundă totul (I Cor 13, 2)!
Căci ei vor putea privi cu bucurie Faţa Lui…
Iar Numele Său Cel Slăvit, care este mai presus de orice binecuvântare şi de orice laudă, va străluci veşnic cunoscut şi înţeles pe frunţile lor (Apoc 22, 4).
14. Într adevăr, din toate bunele cuvinte pe care le a rostit Domnul faţă de noi, nici unul n a rămas ne-împlinit,
fiindcă dragostea şi Harul Său au fost mereu nespus de binevoitoare faţă de noi.
Pentru o lacrimă de căinţă, ne a dat cea mai fericită iertare.
Pentru un pas al nostru, El a făcut sute spre noi.
Pentru o rază de credinţă, El ne a deschis zăgazurile cerurilor; şi toate bunele Lui cuvinte pe care ni le spusese le a împlinit cu belşug de binecuvântări faţă de noi.
O, cât de multe au fost – şi pe toate le a împlinit!
Păşunile dulci / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
