El este „abaterea” de la Legea morală a lui Dumnezeu… este „greşirea ţintei” în îndeplinirea voii lui Dumnezeu… Păcatul este „fărădelegea”, ceea ce înseamnă a merge împotriva voii lui Dumnezeu… Păcatul este „nelegiuirea”, ceea ce e tot una cu a nu ajunge să faci binele, „binele” care este voia lui Dumnezeu. Păcatul este „nedreptate”, adică pierderea din vedere a căii înguste şi drepte a lui Dumnezeu… Păcatul este o „înşelăciune”, – adică a te crede că eşti ceva în faţa lui Dumnezeu, când, de fapt nu eşti… Păcatul este „călcarea legii”, adică stricarea legilor divine, neascultarea faţă de Dumnezeu, răzvrătirea împotriva Lui.
Păcatul este „iubirea de sine” fără măsură, (exagerată) – împotriva tuturor fiinţelor şi chiar a lui Dumnezeu. Acest fel de iubire de sine este spiritul unei voinţe de fier a egoismului, care explică toate păcatele oamenilor. Toate păcatele se nasc din iubirea de sine atât de mare, încât răstoarnă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor.
Păcătosul se face pe sine însuşi centrul în jurul căruia clădeşte totul. Într-un cuvânt, se poate spune: tot ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei este păcat. Orice lucru făcut numai de mântuială, tot ce se ocupă numai de o parte şi neglijează restul, tot ce se gândeşte numai la momentul care trece şi nu se interesează decât de simţuri este păcat. Cu alte cuvinte, păcatul este tot ce s-a răsculat împotriva vieţii, veşniciei, adevărului şi a lui Dumnezeu.
Şi mai întrebi: Ce este păcatul? Nu este el oare o ofensă adusă înţelepciunii lui Dumnezeu? Dumnezeu îţi porunceşte să faci voia Lui; şi dacă tu faci contrariul e pentru că tu te faci mai înţelept şi zici: Eu ştiu mai bine ce este bine pentru mine, Dumnezeu nu ştie. Tu explici totul, ca şi când înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ar fi în rătăcire, şi tu, făptura unei zile, ştii mai bine, eşti un judecător mai bun în ce priveşte fericirea, decât Însuşi Dumnezeu.
Păcatul tăgăduieşte bunătatea lui Dumnezeu, căci prin păcat tu spui că Dumnezeu nu ţi-a dat tot ceea ce te-ar fi făcut fericit. Dar acesta nu este felul de a lucra al unui tată bun şi iubitor, cum zice că este El. Deci păcatul cu o mână vatămă înţelepciunea lui Dumnezeu, iar cu cealaltă bunătatea Lui.
Păcatul loveşte apoi în îndurarea lui Dumnezeu. Şi cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât mai neruşinat eşti în faţa Lui. Şi cu atât e mai vinovat păcatul tău, cu cât îndelunga Sa răbdare te îngăduie mai mult.
Dacă tu n-ai suferit nici o boală, nici o pagubă, nici o cruce şi ai petrecut timpul în desfrânări şi răzvrătiri îndărătnice, nu vrei să vezi că bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?… Iar dacă o suferinţă te-a cercetat, aceasta nu este decât cercetarea pe care ţi-a făcut-o îndurarea Lui, spre binele tău, chiar dacă tu vei gândi poate altfel.
Poate fi numită aceasta o durere mică, atunci când Dumnezeul dragostei vede cum desfrânaţii şi desfrânatele risipesc bunurile şi prădează averea şi darurile pe care li le-a dat El? El nu poate suferi ca să ajungă copilul Său la o aşa mare înjosire, încât chiar însuşi harul care cheamă la pocăinţă să fie aruncat la pământ şi călcat în picioare.
Pe lângă aceasta, vrem să reamintim celor nepăsători şi nepocăiţi că fiecare păcat este o îndărătnicie, încăpăţânare faţă de puterea Lui dumnezeiască.
Acela care păcătuieşte este asemenea unuia care ridică pumnii contra măreţiei cereşti a lui Dumnezeu, provocându-L şi dorind ca să-L ni-micească. Întotdeauna când tu păcătuieşti, Îl provoci pe Dumnezeu să-ţi dovedească dacă El Îşi poate menţine legile Sale drepte. Lucrezi împotriva legilor Lui, ca să-ţi baţi joc de ele, fiindcă El nu pedepseşte îndată.
Este oare aceasta puţin lucru, ca un vierme, creatura unei zile, să-L provoace pe Dumnezeu, Care a făcut toate şi ţine totul prin puterea Cuvântului Său? Cum să nu-L supere, cum să nu-L obosească pe El astfel de insulte şi necinstire?
Gândiţi-vă la oricare dintre însuşirile Lui – păcatul a pătat-o. Vorbiţi despre Dumnezeu din oricare privinţă vă convine; vedeţi că păcatul a aruncat o pată asupra Lui. Păcatul a lovit în dragostea Lui, în răbdarea, în bunătatea şi în toată Fiinţa măreaţă şi sfântă a Sa!… Ce răutate mare este păcatul! Păcatul e rău, numai rău; de aceea el displace şi este o scârbă înaintea Celui Preaînalt.
Păcătosule! Ştii tu că orice faptă a neascultării tale este o crimă faţă de Dumnezeu?
Ce altceva cauţi şi trebuie să cauţi tu, decât pe Dumnezeu, adevăratul tău Stăpân şi Domn, pe Care trebuie să-L asculţi şi să-L urmezi!… Dar întotdeauna când nu faci voia Sa, tu faci pe placul voii tale. Şi asta înseamnă că tu te faci Dumnezeu, iar pe Cel Preaînalt Îl des-dumnezeieşti, Îl dejoseşti, coborându-L mai prejos decât omul.
Este o nimica această insultă, ca să-I iei coroana de pe cap şi din mâna Sa toiagul de domnie? Nu! Păcatul este o astfel de faptă, un astfel de rău, încât nici cerul n-ar mai fi putut sta, dacă el n-ar fi fost pedepsit. Dacă această crimă ar rămâne nepedepsită, atunci, roţile împărăţiei cereşti ar fi smulse de la osiile lor şi întreagă conducerea înţelepciunii cereşti ar fi dărâmată. O astfel de trădare faţă de Dumnezeu nu poate să merite decât cea mai mare şi mai aspră pedeapsă.
Pentru a ajunge la culme, păcatul este un atac asupra lui Dumnezeu.
Păcatul nu vrea să fie nici lege care să-l judece, nici judecător care să-i ceară socoteală. Este un fleac aceasta, ca să fii un ucigaş de Dumnezeu şi să doreşti izgonirea Lui din lumea pe care a făcut-o El? Este aceasta un lucru pe care să-l poţi trece cu vederea atât de uşor? Poate Cel Preaînalt să audă astfel de lucruri şi să nu fie apăsat de greutatea lor?
Păcatul / Ioan Marini. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010
