Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

11. A săvârşi rugăciunea înseamnă să stai în faţa lui Dumnezeu, cu mintea întru inimă, unde se aduc proslăviri, mulţumiri, cereri şi pocăinţă deplină, înfrânată. Aici totul este lucru duhovnicesc. Rădăcina tuturor este frica lui Dumnezeu cea plină de evlavie, din care răsare credinţa în Dumnezeu, închinarea vieţii la picioarele Domnului, nădejdea, lipirea de Dumnezeu cu simţământul dragostei care uită toate cele ce stau în legătură cu făptura. Când rugăciunea se face cu putere, atunci toate aceste simţiri şi mişcări duhovniceşti se arată în inimă cu aceeaşi putere cu care şi rugăciunea se face. Dar în ce fel de legături stă rugăciunea lui Iisus cu tot acest întreg de stări duhovniceşti ? E acelaşi fel de legătură pe care-l are şi căldura care se revarsă sporind înlăuntrul inimii şi împrejurul ei din lucrarea acestei rugăciuni. Deprinderea în ale rugăciunii nu se statorniceşte deodată, ci cere o muncă îndelungată şi o osteneală, care până întru sfârșit, trebuie să biruie firea noastră. şi iată că tocmai în această trudă de întemeiere a deprinderii noastre pentru nevoinţa rugăciunii, ne ajută mai bine decât orice mijloc – rugăciunea lui Iisus şi căldura care o însoţeşte. Bagă de seamă însă, că acestea sunt mijloace, iar nu însuşi lucrul. E cu putinţă să ai rugăciunea lui Iisus să ai şi căldura, şi totuşi să n-ai adevărata rugăciune. Aşa este, oricât ar fi de ciudat ! Când ne rugăm trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi numai la El să ne gândim. Cu toate acestea în capul nostru se ciocnesc diferite gânduri ce abat mintea de la Dumnezeu. Astfel pentru ca să învăţăm mintea să stea într-un singur loc, Sfinţii Părinţi învaţă folosirea unor rugăciuni scurte, pe care ei se deprindeau să le rostească neîncetat. Această neîncetată repetare a unor rugăciuni scurte păstrează, pe de o parte mintea în gândirea de Dumnezeu şi, pe de altă parte, împrăştie toate gândurile lăturalnice. Aceste rugăciuni mici şi scurte erau felurite. La noi s-a statornicit în chip deosebit şi a devenit o predanie de obşte rugăciunea lui Iisus : “Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” ! Iată, prin urmare, ce este rugăciunea lui Iisus. Ea este una din rugăciunile mici şi scurte ce se rostesc prin cuvinte ca şi toate celelalte rugăciuni mici şi scurte. Părinţii însă ne învaţă că, în săvârşirea ei, să ne păstrăm mintea doar într-Unul Dumnezeu. Dacă ne deprindem cu această rugăciune şi dacă o lucrăm cum trebuie, mintea se află într-adevăr cu gândul neîncetat numai la Dumnezeu. Cum însă, pomenirea lui Dumnezeu într-o inimă sinceră şi credincioasă este în chip firesc însoţită de simţiri bogate în evlavie, în nădejde, în mulţumire, în credincioşie şi dăruire de la sine la voia lui Dumnezeu şi alte simţiri duhovniceşti, atunci noi numim rugăciunea lui Iisus – care naşte şi păstrează amintirea lui Dumnezeu – rugăciune duhovnicească. şi asta pe bună dreptate când ea este însoţită de aceste simţăminte duhovniceşti. Dar când nu se însoțește de astfel de lucrări, atunci ea rămâne o vorbărie pe din afară; ca orice altă rugăciune asemănătoare. Aşa trebuie să le înţelegem cele despre rugăciunea lui Iisus. şi acum ce însemnează căldura de care este însoţită îndeletnicirea cu această rugăciune ? Pentru ca mintea să se statornicească într-un singur loc prin folosirea unei rugăciuni scurte, trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grijă în inimă; fiindcă dacă rămâne în cap, unde se perindă atâtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti să se adune la un loc. Când însă luarea aminte se va coborî în inimă, atunci ea va trage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea aceasta, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa. şi de aceea, la început, se întâmplă că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă decât prin încordarea voinţei, dar mai târziu această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţei. După aceasta, ele se sprijină una de alta şi trebuie să se petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte. De aici legea vieţii duhovniceşti : păstrează-ţi inima întru simţirea de Dumnezeu şi vei avea totdeauna cu tine aducerea aminte de Dumnezeu. Aceasta a spus-o undeva Sf. Ioan Scărarul. Acum naşte întrebarea : căldura aceasta este oare duhovnicească ? Nu, nu este duhovnicească, ci e firească, e legată de sângele nostru. Dar întrucât ea ne păstrează mintea în inimă, şi, prin aceasta, mijloceşte acolo sporirea mişcării arătate mai sus, se numeşte duhovnicească – dar numai atunci când nu se însoţeşte cu o dulceaţă a simţirilor, oricât ar fi ea de uşoară, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează : atâta timp cât căldura, care întovărăşeşte rugăciunea lui Iisus, nu este însoţită şi de simţămintele duhovniceşti, nu trebuie s-o numim duhovnicească, ci s-o socotim doar drept căldura ce vine din firea sângelui. Aşa fiind, ea nu este totuşi rea, dacă nu are legătură cu acea dulceaţă a simţirilor, oricât de uşoară ar fi ea; dar dacă are, atunci ea este rea, şi trebuie să fie alungată. O astfel de lucrare nepotrivită se întâmplă numai atunci când căldura coboară mai jos de inimă. Iar o a doua lucrare nepotrivită se face când cineva, îndrăgind căldura, aceasta îşi opreşte dintre toate numai pe ea, fără să se mai îngrijească de simţirile duhovniceşti şi chiar de aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai să-i fie lui această căldură; ispita aceasta este cu putinţă, deşi nu li se întâmplă tuturor şi nici întotdeauna, ci doar la anumite răstimpuri. Trebuie să observăm aceasta şi s-o îndepărtăm căci altfel nu va rămâne decât o căldură venită din sânge, întru totul animalică. În niciun chip nu trebuie să socotim că această căldură este duhovnicească sau harică. Duhovnicească nu poate fi numită căldura aceasta decât atunci când este însoţită de mişcări duhovniceşti, înrudite cu rugăciunea. Cine o numeşte duhovnicească, fără să aibă aceste simţăminte, acela îngăduie nedreptatea. Iar cine o numeşte harică este şi mai nedrept. Căldura darului este cu totul altceva şi este cu adevărat duhovnicească. Ea e dezlegată de trup şi nu pricinuieşte în trup schimbări, ce pot fi aflate prin simţurile trupeşti, ci se învederează printr-o simţire dulce, duhovnicească. După asemenea simţire, oricine poate uşor hotărî, desluşi căldura… Asta trebuie s-o facă fiecare; tot ce este în afară de căldura cu adevărat duhovnicească nu-şi are locul şi întrebuinţarea aici.

12. Avem însă o rugăciune pe care omul o face de la sine şi avem o rugăciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roagă (I Regi, 2, 9). Cine n-o cunoaşte pe cea dintâi ? Trebuie să fie cunoscută însăşi cea din urmă, măcar întru începuturile ei. Când cineva începe să se apropie de Domnul, cea dintâi lucrare – pe care o face – este rugăciunea. El începe să se ducă la biserică, iar acasă se roagă după cărticica lui de rugăciuni, sau fără ea; dar gândurile îi fug mereu. Nu le poate stăpâni deloc. Dar pe măsură ce îşi dă osteneala în rugăciune, gândurile mai mult i se liniştesc şi rugăciunea ajunge mai curată. Totuşi, văzduhurile sufletului nu se curăţă până nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obşte, pentru toţi : El se descoperă ca o urmare a unei anumite curăţiri ce se împlineşte în toată aşezarea normală a omului ce râvneşte la el. Când se va încinge acest mic foc, adică se va statornici o căldură neîntreruptă în inimă, atunci viforul gândurilor se va curma. şi se întâmplă atunci cu sufletul ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge : “pierderea sângelui ei a stat” (Luca 8, 44). Această treaptă a rugăciunii este întrucâtva mai apropiată de rugăciunea neîncetată. Iar drept lucrare mijlocitoare îi slujeşte rugăciunea lui Iisus. şi aici ajungem hotarul până la care poate ajunge rugăciunea făcută din propriile puteri ale omului. Cred că toate acestea vă sunt foarte lămurite. Dincolo de treapta aceasta, avem rugăciunea cea care se află în ea, iar nu cea care se va face de către omul singur : Pe om îl află duhul rugăciunii şi îl trage înlăuntrul inimii. E ca şi cum cineva ar lua pe altul şi l-ar trage cu putere dintr-o încăpere în alta. Aici sufletul este legat de o putere din afară şi se ţine cu plăcere înlăuntru atâta timp cât asupra lui stă duhul care l-a aflat. Cunosc două trepte ale acestei aflări. La întâia sufletul vede tot, îşi dă seama de sine însuşi, cât şi de starea lui din afară şi poate să judece toate şi să călăuzească liber şi poate chiar să curme această stare, când vrea. şi asta trebuie să fie de înţeles. La Sfinţii Părinţi însă, şi mai ales la Sfântul Isaac Sirul, mai este încă o a doua treaptă a rugăciunii, care ni se dă sau se află în noi. Mai presus de treapta ce am arătat, la el se găseşte şi rugăciunea pe care dânsul o numeşte extazul sau răpirea. şi aici de asemenea duhul rugăciunii îl află pe om dar sufletul, care este tras, intră în astfel de vederi ale descoperitorilor, încât îşi uită starea lui din afară, nu mai cugetă, ci numai contemplează şi nu mai are putinţa să se călăuzească liber sau să-şi curme această stare. Iată, aceasta este rugăciunea, din vremea răpirii sau contemplării. La unii ea este însoţită de luminarea feţii, de o lumină ce îi cuprinde de jur împrejur, iar la alţii de înălţarea trupului în aer. În această stare Sf. Apostol Pavel a fost răpit în rai. şi Sf. Prooroci se aflau în această stare, când îi ridica Duhul. Uimirea vă va cuprinde când veţi vedea cât de mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. Pentru puţina noastră osteneală, iată cu ce alese daruri suntem învredniciţi ! Oricărui ostenitor îi putem spune cu îndrăzneală : osteneşte-te că ai pentru ce !

13. Cea mai uşoară cale de înălţare spre rugăciunea neîntreruptă este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească, înţelepţiţi de Dumnezeu, au aflat această cale unică şi simplă – care este totodată a toate lucrătoare – spre întărirea duhului în toate faptele duhovniceşti, precum şi în toată viaţa de nevoinţă duhovnicească. Iar în îndrumările lor, ei ne-au lăsat rânduieli amănunţite asupră-i.

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!