Ce spune un mare predicator. Taborul şi Golgota. A urma pe Domnul înseamnă să trăieşti o viată nouă
Vorbind despre cum trebuie să-L urmăm pe Domnul şi să ne purtăm crucea, un mare predicator a spus odată: „Să nu ne amăgim. Urmarea lui Hristos nu înseamnă numai gânduri înalte, simţiri şi bucurii deosebite, care să ţină zi şi noapte ca o sărbătoare necurmată… Aceste flori fericite, bine mirositoare nu înfloresc totdeauna pe căile urmării lui Hristos şi nici nu sunt semnele sigure ale vieţii sfinte. Iisus nu i-a împărtăşit de bucuria de pe muntele Taborului decât pe trei dintre ucenicii Săi. Şi aceste bucurii n-au ţinut decât ca an vis… A urmat apoi ca şi mai nainte, atât pentru cei trei, ca şi pentru ceilalţi, lupta, durerea, suferinţa şi zilele Golgotei.
Muntele Taborului durează câteva minute şi apoi urmează Ierusalimul, vine viaţa, calea plină de bolovani, suferinţa, necazul, durerea. La ieşirea din biserică, după bucuriile avute la o adunare frăţească, vine viaţa de peste săptămână acasă, cu atâtea gânduri, griji, ispite şi lupte. Acum trebuie să fii credincios, aici trebuie să fii tare. Căci aceasta înseamnă a-L urma pe Domnul: să afli calea de trecere de la liniştea şi pacea altarului la zgomotul şi lupta vieţii de toate zilele, de la Tabor la Ierusalim şi Golgota.
Mai demult, dragostea şi credinţa faţă de Hristos trebuia dovedită cu moarte de mucenic; astăzi, cu viaţă de mucenic. Şi una, şi alta e grea. Dacă-L urmezi pe Domnul, trebuie să fii gata pentru amândouă: şi pentru jertfă, şi pentru plug.
Pentru cea dintâi îţi trebuie o mare tărie, pentru cea de-a doua, o neîncetată luptă de a ţine mereu ochii la Căpetenia desăvârşirii (Evr 12, 1) şi a fi pururea gata de a asculta şi urma cuvintele Domnului: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să Mă urmeze” (Lc 9, 23). „Iar de te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci mai bine-ţi este ca să piară unul din mădularele tale şi nu tot trupul să se arunce în gheenă” (Mt 5, 29-30).
A-L urma pe Domnul înseamnă a trece prin poarta cea strâmtă care – singură – duce la viaţă (Mt 7, 14).
A-L urma pe Domnul înseamnă a fi un străin şi călător pe acest pământ şi a trece prin lumea aceasta fără a te abate la dreapta sau la stânga, la deşertăciunile şi plăcerile ei, aşa cum au trecut şi israelitenii peste pământul edomiţilor, spre Canaan: „…nu vom trece nici peste arături, nici peste vii, nu vom bea apă din fântânile tale; vom merge numai pe drumul ţării şi nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până nu am trecut de ţara ta” (IV Moise 20, 17).
Urmarea lui Hristos e o continuă urcare „la munţi”, e recordul cel mai mare de înălţime; şi apoi, după ce ai înfruntat furtunile, primejdiile şi nenorocirile, să poţi ajunge sus pe culme, la înălţimea staturii deplinătăţii lui Hristos, la desăvârşire, la mântuire (Ef 13, 15).
Pentru că, după cum a spus un credincios, lui Iisus Hristos nu-I trebuie învăţăcei care Îi admiră cuvintele, nici ascultători care Îl aplaudă cu însufleţire. Ci Lui Îi trebuie urmaşi care merg pe urmele Lui, merg pe calea cea plină „cu scârbe”, pe calea grea şi sângeroasă a crucii, la capătul căreia se află Ierusalimul ceresc.
A-L urma pe Domnul înseamnă cuvintele Sfântului Augustin: „Mă rog, Doamne Iisuse, ca, pentru mine, toate să fie amare, numai Tu să-mi fii dulce. Căci Tu eşti dulceaţa necuprinsă de care toate se îndulcesc”.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, care duce la mântuire
I. Marini
«Isus Biruitorul» nr. 38 / 13 sept. 1936, p. 1
Gazetarul credincios Ioan Marini
Articole apărute între anii 1930 şi 1938
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017
