Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CE ÎNSEAMNĂ AFLAREA ŞI VESTIREA LUI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( III )

CE ÎNSEAMNĂ AFLAREA ŞI VESTIREA LUI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( III )

CE ÎNSEAMNĂ AFLAREA ŞI VESTIREA LUI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( III )

O vorbire a fratelui Traian Dorz

Din tot sufletul nostru trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă lui Dumnezeu pentru clipele acestea în care putem, uşuraţi şi liniştiţi, să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună, să ne-ntărim şi să ne sfătuim, şi să ne învăţăm împreună din Cuvântul lui Dumnezeu cum să trăim mai bine în voia lui Dumnezeu, în mijlocul semenilor noştri. Cum să ne ducem mai curată viaţa noastră de credinţă cu Dumnezeu. Cum să ne purtăm în chip mai vrednic în faţa celorlalţi oameni. Aici învăţăm, din Cuvântul lui Dumnezeu, toate aceste lucruri. Pentru că din aces­tea se alcătuiesc faptele şi paşii vieţii noastre spre mântuire: din învăţătura sănătoasă, din îndemnurile curate, din rugăciunile prin care cerem putere, din sfătuirile frăţeşti şi din toată această zidire prin Cuvântul lui Dumnezeu. Din asta învăţăm!

Şi, atunci când Dumnezeu ne-a dăruit prilejul ca aceste lucruri pentru învăţătura noastră şi pentru creşterea noastră duhovnicească să ni le putem împărtăşi şi să le putem asculta liniştiţi, cât de recunoscători trebuie să-I fim lui Dumnezeu! Şi cât trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru oamenii prin care El a lucrat ca noi acum să putem în linişte să ne bucurăm de Cuvântul Său şi de petrecerea frăţească.

Cât de mult trebuie să ne rugăm, din toată inima, ca Bunul Dumnezeu să rânduiască şi mai departe vreme de pace şi libertate şi, la conducerea poporului nostru, conducători înţelepţi şi binecuvântaţi, care să înţeleagă trebuinţele poporului şi să caute cu tot dinadinsul să-i înţeleagă şi să-i sprijine pe cei care caută să facă bine şi care doresc să ducă o viaţă curată şi sfântă în mijlocul societăţii, în mijlocul celorlalţi oameni şi înaintea Feţei lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ne-a rânduit aceste vremuri de pace şi de bucurie (şi ne-aducem aminte cu amărăciune de atâţia ani în care am dorit măcar o zi şi măcar de departe să ne vedem faţa unii altora), atunci noi trebuie să înţelegem că aceste vremuri şi aceste ocazii Dumnezeu ni le-a rânduit pentru ca şi mai mult să căutăm să le folosim pentru creşterea şi pentru zidirea noastră duhovnicească.

Ce scumpă comoară pe pământ este adunarea!… Din Psalmul 133, ori de câte ori îl citesc sau îl cântăm, îmi aduc aminte cu multă recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu de bucuriile adunării şi de harul pe care-l dă El în timpul întâlnirilor noastre frăţeşti. Când ajung în mijlocul fraţilor, de multe ori, nu-mi pot stăpâni, în tăcere, lacrimile, privind aceste feţe binecuvântate care sunt toată bucuria şi mângâierea noastră pe pământ… Mă uit în jur şi orice faţă pe care o privesc îmi aduce aminte de-o dragoste, de-o credinţă, de-un legământ, de-o hotărâre şi de atâtea binecuvântate trăiri în slujba lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi suntem o cântare de laudă pentru mila lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi suntem o dovadă a bunătăţii, a iubirii şi milei Lui. Fiecare dintre noi suntem o faptă de trecut sau de viitor martir în slujba lui Hristos. Într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecăruia dintre noi, Hristos ne cere să purtăm o cruce. Am purtat-o în trecut, o purtăm în prezent şi o vom purta în viitor. Nici unii dintre noi nu suntem scutiţi de-o cruce. Aşa este voia lui Dumnezeu, Care a pus pe umerii Fiului Său celui mai iubit o cruce – cea mai grea cruce. Pentru ca în felul acesta să se arate sfinţenia ascultării, smerenia iubirii şi trăirea în toată voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a fost cel dintâi dintre noi – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel –, ca-n toate să aibă întâietatea. Dacă pe El, cel iubit şi curat, Domnul nu L-a scutit de-o cruce, nu trebuie să dorim nici noi să fim scutiţi de ea. Dar trebuie să ne rugăm Lui să ne dăruiască putere; şi, privind la El, să putem avea totdeauna răbdarea de care avem nevoie să ne purtăm crucea cu credincioşie spre mântuire.

Ne bucurăm din toată inima când ne privim unii pe alţii… şi amintirile noastre ne vorbesc mai mult decât cuvintele noastre. Privirile noastre, întâlnindu-se, ne spun atât de mult, în tăcere… Dumnezeu să binecuvânteze aceste suflete curate şi sfinte care, de ani de zile – de mulţi ani de zile – îşi duc crucea cu răbdare şi îşi împlinesc cu credincioşie slujba ascultării faţă de Dumnezeu. Preţuim pe aceia care stau în faţa lui Dumnezeu cu toată evlavia şi cu toată ascultarea, în sfinţenie, pentru că anii îndelungaţi pe care i-au trăit cu Dumnezeu i-au învăţat cu câtă ascultare şi cu câtă sfinţenie trebuie să se stea în faţa lui Hristos.

Rugăm pe cei mai noi şi pe cei mai tineri să ia pildă de la fraţii care, în credincioşie şi-n sfinţenie, duc şi astăzi lupta şi ascultarea lor în slujba lui Dumnezeu. În mijlocul adunării – aşa cum s-a vorbit – e prezent Domnul; şi noi avem datoria să ascultăm cuvântul cercetării. Ceea ce facem în afară, ne văd oamenii. Dar ceea ce avem înăuntru ne vede Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

„Luaţi seama cum ascultaţi”, spune Mântuitorul. Şi, dacă e nevoie să luăm seama bine cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, atunci datoria cea mai mare o avem să ne cercetăm noi înşine – cum spune la II Corinteni capitolul 13, versetul 5 (lucru despre care a amintit fratele David): „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă sau nu. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi că Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”. Ce este însemnat aici? Că, fiind adunaţi în Numele lui Hristos, noi înşine trebuie să fim pătrunşi de o trăire sfântă în Hristos.

Sfântul Apostol Pavel scrie la Galateni: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic. Totul este o făptură nouă”. În faţa lui Hristos, importanţa cea mare este dacă suntem noi în credinţă sau nu. Dacă suntem în Hristos sau nu. Dacă Îl avem pe El în viaţa şi-n trăirea noastră de fiecare zi. Nu numai în cuvintele sau în cântările noastre, ci-n trăirea noastră. Pentru că Domnul nu ne va mântui nici pentru cântările, nici pentru cuvintele noastre, ci pentru trăirea noastră în El, prin mărturisirea vieţii noastre zilnică în El. Acest lucru este însemnat.

Ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Le citim cu plăcere şi ascultăm şi aceste cântări. Dar dacă noi vom rămâne numai cu cuvintele auzite şi vom rămâne numai cu învăţarea cântărilor, atunci, pentru noi, adunarea este o distracţie religioasă, nu o cercetare şi o zidire temeinică şi serioasă în Cuvântul lui Dumnezeu; (…) o viaţă de distracţie religioasă. O viaţă de adunare numai de faţă, numai de formă, dar nu o viaţă în Hristos şi o trăire în adevărul Său. Atunci la capătul vieţii noastre să nu ne mirăm când ne vom pomeni lăsaţi afară, pentru că undelemnul adevărat din candelele noastre va lipsi, fiindcă noi în adâncul inimii noastre nu-L avem pe Hristos. Mântuitorul Însuşi a spus: „Ce-Mi ziceţi Mie: «Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea?”. Şi l-a asemănat pe cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu-l face, cu un om nesocotit şi nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. Când au venit şuvoaiele şi vânturile, şi ploile şi s-au izbit în casa aceasta, ea s-a prăbuşit. Era clădită pe nisip, clădită pe distracţii, clădită pe petreceri, clădită pe timpuri frumoase. Nu s-a gândit niciodată omul acesta că vor veni şuvoaie şi vor veni vânturi şi vor izbi în casa aceasta. Că, dacă s-ar fi gândit, atunci şi-ar fi pus problema serios: „Cum zidesc? Pe ce-mi întemeiez eu clădirea mea şi zidirea mea, şi temelia construcţiei mele?”.

Este vremea să ne cercetăm bine, fraţilor şi surorilor! Oricine pune mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu are o răspundere înfricoşată înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem adunaţi aici înaintea lui Dumnezeu. El ne ascultă ce vorbim şi ne va judeca pentru ce am spus. Şi va judeca şi pe cine ascultă cum ascultă Cuvântul.

Ştie Domnul dacă ne vom mai întâlni vreodată… Sunt mulţi cu care ne-am întâlnit o dată şi nu ne-am mai întâlnit; şi nu ne vom mai întâlni niciodată cu ei. Dar clipele acestea sunt foarte însemnate. N-avem voie să spunem lucruri uşuratice (…) şi lucruri lesnicioase, şi lucruri numai aşa ca să treacă timpul, numai aşa ca să ne ascultăm unii pe alţii, să ne spunem unii altora ceva. Vă spunem cu inima plină de cutremur, că vorbim în faţa lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, crezând că, şi dacă nu-l împlinim, se consideră totuşi, în faţa lui Dumnezeu, un merit că am venit şi am auzit Cuvântul. Că vom avea vreun merit că am învăţat cântări şi am cântat; că vom avea vreun merit că am făcut eforturi până la adunare şi am jertfit ceva pentru Dumnezeu, dacă nu trăim din toată inima şi cu tot cutremurul nostru sufletesc, în măsura în care putem şi ştim cum să trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm! Sfânta Evanghelie pune condiţia aceasta: „Cine zice că crede în Hristos trebuie să trăiască şi el cum a trăit Hristos”. Că dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Fiul Său, cum să ne cruţe pe noi? El este un Dumnezeu Drept şi Sfânt şi cere ascultare deplină de Cuvântul Său, în schimbul mântuirii.

De aceea noi, care ne-am hotărât pentru Domnul şi care cunoaştem Sfântul Său Cuvânt, avem datoria să spunem cu toată tăria că cine nu trăieşte Cuvântul acesta din toată inima lui, cine nu se cercetează pe sine şi nu se încearcă pe sine permanent dacă este în Hristos sau nu, dacă este în credinţă sau nu şi cine nu se îndreaptă după sfătuirile Cuvântului lui Dumnezeu şi după îndemnurile cuvântului sfânt al fraţilor, cine nu se îndreaptă şi nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, să nu se amăgească [crezând] că numai participarea de faţă la adunare ar fi un motiv de mântuire şi aceasta îl face vrednic de merit înaintea lui Dumnezeu.

Pe măsură ce trece timpul şi cercetăm mai adânc Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne dăm seama mai adânc de sfinţenia acestui Cuvânt, ne acoperim de răspundere în faţa lui Dumnezeu: în ce măsură ne silim să-l trăim şi-n ce măsură nesocotim poruncile sfinte ale lui Dumnezeu? Că dacă n-a cruţat El pe cei care Îl ascultau cândva şi nu l-au împlinit, dacă nu i-a cruţat pe nici unii adevărul Său, cum să ne cruţe pe noi, care acum avem atât de multe exemple înainte şi atât de multe dovezi ale dragostei Lui în faţa noastră?

Să privim cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să privim cu seriozitate păcatele noastre şi starea noastră în faţa lui Dumnezeu. Şi să ne cercetăm fără părtinire, fiecare pe sine însuşi, în ce măsură trăim şi-n ce măsură nu trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să nu ne amăgim că avem timp, că viaţa este lungă înainte, că suntem încă tineri, că suntem sănătoşi, că suntem puternici. Că nici tinereţea, nici sănătatea, nici puterea nu sunt o garanţie în faţa morţii şi în faţa lui Dumnezeu. Ci numai credinţa şi ascultarea este garanţie. Fericit este cel care ascultă şi împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu, spune Cuvântul. Nu care aude. Care ascultă! Că ascultarea nu-i numai auzire. Ascultarea este auzire şi împlinire. Auzirea cu mintea şi împlinirea cu inima şi cu via­ţa. Aceasta este fericirea adevărată şi aceasta este singura posibilitate de nădejde, de mântuire pentru fiecare dintre noi.

va urma

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!