Faceţi-vă câteodată obiceiul să vă duceţi singuri, din când în când, fără să vă grăbiţi, în cimitir şi ascultaţi ce vă spun morţii şi ce adevăr vă grăiesc ei.
Aceşti tineri treceau spre casă. Şi, când s-au apropiat de cimitir, unul i-a zis celuilalt:
– Mie mi-e frică să trec pe aici. Mi-e teamă. Mie mi-e totdeauna frică să trec prin cimitir. Ţie nu ţi-e frică?
Atunci celălalt i-a arătat cu degetul:
– Vezi tu lumina aceea de dincolo de cimitir? Acolo e casa mea. Acesta nu e numai drumul cel mai scurt, ci e singurul drum de a ajunge şi eu la casa mea. Eu nu mă gândesc la cimitir; eu mă gândesc la casa mea, care se găseşte dincolo de cimitir. Eu mă gândesc cu bucurie la casa mea şi nici nu-mi amintesc de nici o teamă şi de nici o frică trecând prin cimitir, ci mă gândesc la lumina minunată care mă aşteaptă arzând la casa mea…
Eu, când am citit şi când am auzit întâmplarea aceasta, m-am cutremurat!
Citiţi capitolul 21 din Apocalipsa şi veţi vedea ce minunată casă avem şi noi dincolo de cimitir. E adevărat că, uneori, gândul că va trebui să trecem prin cimitir ne mai încearcă cu temeri şi pe noi. Dar, cu cât ne apropiem de casa noastră, îi vedem mai limpede luminile care ne aşteaptă şi ne gândim cu dragoste la scumpii noştri care sunt acolo. Nu ne mai este frică! Dorim cît mai repede să trecem prin cimitir, să putem ajunge acasă.
Ce am vrut să vă spun prin aceasta? Ceea ce v-au spus şi fraţii mai înainte. Casa noastră este dincolo de cimitir. Noi ne pregătim să ajungem acasă, dar, pentru ca să putem trece liniştiţi, trebuie să ajungem într-o stare în care să nu ne mai temem de nimic, în care să nu ne mai fie teamă de moarte şi de cimitir.
Şi starea asta ne-o dă Hristos, şi la starea asta se poate ajunge numai prin naşterea din nou, prin predarea şi prin hotărârea noastră pentru Dumnezeu, prin întoarcerea noastră cu adevărat la Domnul şi prin trăirea noastră cu adevărat predată Lui.
Scumpii mei fraţi şi surori, când cântăm împreună: „Ce bine-i printre voi, iubiţii / şi dragii sufletului meu…”, mă gândesc nu numai la stările acestea pe care le gustăm noi acum fericiţi, privindu-ne unii pe alţii, ci mai ales la starea aceea când vom trece şi noi drumul cel mai scurt prin cimitir, pentru a ajunge acasă.
Ce minunat va fi acolo! Mai citiţi încă o dată cele din urmă cuvinte din Apocalipsa. Mai gândiţi-vă la cele din urmă cuvinte pe care Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi înainte de a Se despărţi de ei: „Mă duc la Tatăl; voi vă întristaţi acum, inima vi se umple de întristare, dar Eu vă voi revedea iarăşi şi inima vi se va umple de bucurie şi nimeni nu vă va mai răpi bucuria voastră. Vă întristaţi acum pentru că Eu acum Mă duc, dar vă voi trimite un alt Mângâietor, Care va fi cu voi. Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Duhul Adevărului, pe Care lumea nu Îl cunoaşte, pentru că va fi în voi şi va rămâne în voi. El vă va învăţa toate lucrurile. Vă va călăuzi în tot Adevărul şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc şi Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi”.
Ce dulce mângâiere este aceasta pentru noi!
După noi nu mai vine moartea ca după cei ce nu s-au întors la Dumnezeu. Aţi văzut vreodată murind un om necredincios? Un om hulitor de Dumnezeu, un om batjocoritor, un om neascultător, un om care nu s-a întors la Dumnezeu?…
Dacă l-aţi văzut murind, niciodată nu veţi uita ce grozavă este moartea aceluia care nu s-a întors la Dumnezeu, care a trăit fără Dumnezeu, care şi-a bătut joc de Hristos, care a dispreţuit Cuvântul Său.
Şi dacă moartea e grozavă, cât de grozavă trebuie să fie veşnicia lui, pentru că este scris: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.
Prin moarte treci grăbit; este un prag scurt între cele două existenţe, între existenţa aceasta şi existenţa cealaltă. Căci moarte, în sens de nimicire, nu există. Nimic nu piere, ci totul se transformă dintr-o existenţă în alta. Dacă cu materia e aşa, cum trebuie să fie atunci cu spiritul?
Şi dacă ştiinţa omenească a dovedit că este adevărat acest lucru, cât de adevărat este atunci ce spune ştiinţa lui Dumnezeu când arată că nu există moarte în sens de nimicire? Moartea aceasta este numai pragul peste care trecem din existenţa aceasta în cealaltă. Şi acolo vom petrece în acea stare pe care ne-am pregătit-o noi înşine, fiecare dintre noi, încă începând de aici. Trecem prin cimitire… Dar numai trecem!
Adeseori auzim spunându-se: „Casa veşnică”, „Locul de veci”… „Odihnă de veci…”.
Nu-i adevărat! După cum nu-i adevărat că aici casa noastră este veşnică, tot aşa nu-i adevărat nici că mormântul este veşnic. Şi de acolo vom ieşi. Nici în mormânt nu vom sta pentru totdeauna. Mulţi îşi împodobesc în tot felul mormintele şi criptele, care de care mai costisitoare şi mai scumpe, zicând: „E locul meu de veci!…”
Nu-i adevărat! Se înşală. Va veni o zi – şi ziua aceasta e foarte aproape – când pe norii cerului Se va ivi Fiul lui Dumnezeu şi un glas de arhanghel, cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va suna. Şi e scris că morţii vor învia nesupuşi putrezirii, că mormintele vor da înapoi pe morţii lor care vor fi acolo. Şi marea, şi focul, şi tot ce a fost un locaş trecător pentru un cadavru va da afară, înviat pentru viaţa veşnică, pe acel care a fost acolo.
Şi abia locul al treilea, unde ne vom duce după ce vom ieşi din morminte, acela va fi locul în care vom rămâne în veci. Ori în lumina fericită, în lumina lui Dumnezeu, ori în întunericul şi în osânda veşnică, împreună cu diavolul şi cu toţi îngerii căzuţi.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cornuţel – 31 iulie 1982
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 2