Ce ne-a-ntãrit în lupta peste puteri de grea
ce braţe mai vânjoase de zeci de ori cerea?
Ce ne-a-ndemnat la cântec şi la avânt sublim
spre unde niciodatã nu-ntrezãream sã fim?
Ce ne-a-ndemnat în lupta cu-aşa de tari duşmani
c-o-ncredere ce-i numai la douãzeci de ani?
Ce ne-a-ndemnat la jertfe cu-un preţ aşa de greu
cum nu se poate duce decât lui Dumnezeu?
Ce ne-a-ntãrit pe ruguri de cazne şi scrâşniri
sã regãsim puterea deplinei dãruiri?
Ce ne-a fãcut în stare prin infernal calvar
din scrum sã ne renaştem de orice datã iar?
Ce ne-a-ndemnat pe cruce iertând desãvârşit
sã ne rugãm de mila cãlãului plãtit?
Ce ne-a chemat sã-ntoarcem de nesfârşite ori
c-o milã nesfârşitã spre cei neprimitori?
Ce ne-a plecat genunchii spre ani de rugãciuni
şi plânsul spre-nverzirea pierdutei uscãciuni?
şi ruga spre salvarea Sodomei de la scrum
şi aurul din urme pe-al slavei dulce drum
şi tot ce-aveam comoarã şi lucru mai de preţ
jertfit pentru grãbirea Slãvitei Dimineţi?
sã ne topim în Soare de piept cu noaptea grea?
– Iubirea doar Iisuse, iubirea, numai ea!
Traian Dorz, din ”Cântãri de Drum”