Fericitul leronim, cercetând locul unde s-a născut Mântuitorul, se ruga în fața ieslei şi vorbea zilnic, prin duh cu copilul Isus, precum însuş a spus-o cu puțin înaintea morţii sale.
De câte ori privesc această iesle — zicea fericitul— de atâtea ori inima mea schimbă cuvinte dulci cu Pruncul Iisus, care a zăcut aici pe fân în suflarea dobitoacelor.
Doamne Isuse cum tremuri Tu pentru mântuirea mea! Cum să-ţi pot eu răsplăti o dragoste ca aceasta?
Dă mărire lui Dumnezeu şi nu te mira căci Eu azi mă voi smeri şi mai mult pe muntele Maslinilor şi pe crucea Golgotei.
Eu trebuie să-ţi dau ceva iubite Copilaş iubit. Eu vreau să-ți dau toți banii mei.
N-am lipsă de nimic. Cerul şi pământul e al meu. Banii dă-i săracilor ca şi când mi i-ai fi dat mie.
Dar eu trebuie să-ți dau ceva, altcum mor de durere.
Dacă eşti atât de darnic atunci iată îți cer să-mi dai mie osânda şi blăstămul păcatelor tale.
Ce vrei să faci cu ele Doamne? Vreau să le iau pe umerii mei şi să te scap de ele.
Sărmanul Ieronim a început să plângă din toată inima zicând: Copilaş iubit cum m-ai mişcat până în adâncul inimii mele! Eu credeam că Tu vei voi ceva bun de la mine şi iată nu-ţi trebuie decât ce este rău în mine. Dacă aşa este voia Ta, atunci te rog primeşte ce este al meu şi dă-mi mie ceea ce este al tău ca să pot dobândi mântuirea.
Pr. Iosif Trifa în foaia Oastea Domnului, 1932 (Anul 3, nr. 1-52)
