Un vestit teolog rus, refugiat din Rusia la Paris, Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată «Ortodoxia». Cartea a avut mare răsunet în lumea teologică din Apus. Vestea ei a pătruns şi la noi. E una dintre cele mai bune cărţi, în care se precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.
„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu (locul de la I Petru 2, 9 unde se spune: «Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa»). Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioşilor, întregii creştinătăţi, nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultra ierarhiştii): «Mergând, învăţaţi toate popoarele!» sau şi: «Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!» (Marcu 16, 15).
Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte, cap.6, 5; cap. 8, 5, 12, 14, 28–36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune dintre predici.
În sfârşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu cu numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţământ (Iacov 5, 19–20; I Tes.5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1–10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4, 10–11).
Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică.
În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.
Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu, preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).
Laicii participă, într-o anumită măsură, la pregătirea Tainelor; preotul, în mod strict vorbind, nu trebuie să îndeplinească Tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează Tainele cu poporul, şi laicii le „co-administrează“ cu el.
În sânul organismului spiritual al Bisericii, totul se îndeplineşte în unitatea dragostei şi nu este nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte“.
Părintele Iosif Trifa – „Ce este Oastea Domnului?”
- Dacă doriţi să citiţi cartea “Ce este Oastea Domnului?” o găsiţi aici.
- Dacă doriţi să cumpăraţi cartea “Ce este oastea Domnului?” o găsiţi aici.
