13. Cea mai mare nenorocire din lumea aceasta este starea de trăire în păcat,
adică în neascultare de Dumnezeu,
în vrăjmăşie cu Cuvântul Său Sfânt şi cu Duhul Său. Dar cea mai fericită eliberare este când un întreg popor se ridică din păcat.
14. Cea mai mare lipsă a oricărui suflet este lipsa lui Hristos, adică lipsa darului şi a harului Său
şi lipsa Duhului Său (Rom 8, 9),
adică lipsa vieţii şi a luminii, care este El (In 8, 12).
Toate celelalte nenorociri şi lipsuri care vin apoi, de orice fel, în viaţa unui suflet sau a unui popor
decurg numai din acestea două: din nenorocirea păcatului şi din lipsa lui Hristos.
15. Cine ascultă de Dumnezeu, prin chiar ascultarea aceasta, este iertător şi răbdător,
înfrânat, blând şi cumpătat.
Trăind în felul acesta, omul poate să treacă pe lângă toate nenorocirile, căci nu va cădea în ele,
fiindcă virtuţile sale şi puterea lui Hristos îl vor apăra.
16. Pe cel bun, iertarea nu-l va lăsa să cadă în certuri şi bătăi, în procese şi în dezbinări…
Răbdarea nu-l va lăsa să cadă în mânie, în pizmă şi în răzbunare.
Înfrânarea nu-l va lăsa să cadă în desfrânări, în stricăciuni şi în risipă.
Iubirea nu-l va lăsa să cadă în ură, în rătăcire şi în tulburare…
Virtuţile lui sunt şi apărarea, şi ajutoarele sale.
17. Nenorocirea cea mai mare nu este doar atunci când omul a căzut în păcat…
ci este mai ales atunci când cel căzut este lipsit de mintea şi de voinţa cea bună, de dorinţa de a se ridica din el.
Aceasta este adevărata şi marea nenorocire.
Căci, când omul le are pe acestea două, adică mintea şi voinţa, ele îl vor putea ridica din orice cădere.
Harul lui Dumnezeu ajută totdeauna mintea şi voinţa bună a omului, de ridicare.
Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
