Fiecare să spună de-aproapelui său adevărul! asta este porunca sfântă.
Orice minciună fiind de la diavolul, este clar că oricine o foloseşte este un slujitor al tatălui minciunii. De aceea cel ce spune minciuni, prin aceasta, se judecă singur la osândă, fiindcă nu se îndreaptă, deşi ştie atât păcatul său, cât şi cuvântul osânditor. Şi, neîndreptându-se, el se pedepseşte singur, din cuvintele sale.
Fiindcă se ştie adevărul care spune: Din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37).
Osânda aceasta nu vine de la om, ci ca urmare a păcatului său.
Căci omul nelegiuit se înşală singur, fiindcă îşi închipuie că veşnic îi va merge aşa.
O, cum se înşală inima nelegiuită şi făţarnică a celui ce nu are nici dorinţa să se lase de păcat şi nici teama să nu se pretindă credincios – dacă nu este! Vai de cel ce nu are cinstea curajului de a se lăsa de predică – dacă nu se poate lăsa de păcat! Ci crede că Îl poate înşela pe Dumnezeu, despăgubindu‑L prin vorbe de ceea ce Îl păgubeşte prin fapte.
Tot astfel i se pare că îi poate înşela pe ascultătorii săi, despre care crede că, auzind-l vorbind cu atâta pornire împotriva păcatului blestemat, n-au să-l bănuiască tocmai pe el că trăieşte chiar în acel păcat împotriva căruia tună şi fulgeră.
Dar de fapt nu poate să înşele pe nimeni decât pe sine însuşi.
Pe Dumnezeu nu-L poate înşela, căci El îl ştie pe fiecare om, tot ce face el în ascuns. Şi nu-l va socoti pe cel nelegiuit ca nevinovat (Ezec. 18, 20; Rom. 2, 9-13).
Pe oameni, la fel, nu-i poate înşela, fiindcă ei văd viaţa fiecărui semen al lor ca prin pereţi de sticlă.
În afară de aceasta, duhul celui care vorbeşte strigă mai tare decât gura lui. Şi graiul duhului care stăpâneşte în inima omului este mai convingător decât cel pe care îl spune gura sa.
Slavă veşnică Ţie, Doamne şi Dumnezeule al Adevărului, pentru grija pe care o ai Tu de a descoperi la timp orice minciună şi pe orice mincinos!
Te rugăm, dă-ne nouă dragostea adevărului în aşa fel, încât să nu putem umbla decât în lumina lui.
Amin.
