În gândirea şi umblarea lumească, totul se zice şi se face potrivit ordinii acesteia: eu, tu, el. Adică:
1. Întâi eu. Eu sunt persoana întâi.
2. Apoi tu. Tu eşti persoana a doua.
3. Şi în urmă el. El este persoana a treia, persoana ultimă dintre toate şi în toate.
În practica vieţii şi în ordinea obişnuită în lume, asta înseamnă că interesul meu, pofta mea, avantajul meu trebuie să fie primele.
După aceea ale tale.
Şi dacă mai rămâne ceva apoi vine şi rândul lui. Adică de-aproapelui şi semenului nostru. Sau Domnului nostru, Care nu este – sau pare că nu este – de faţă.
Dar în gândirea şi umblarea duhovnicească a credinciosului ordinea este… chiar inversă:
1. El, adică Domnul, cauza şi voia Lui. Sau fratele şi semenul nostru.
2. Tu, adică cel mai apropiat, soţul, părintele, fiul şi fratele meu.
3. Şi, în urmă, eu, adică persoana mea, folosul meu, voia mea.
Cine umblă după felul dintâi, după felul lumesc, acela este un om firesc, un om rău, un om blestemat şi osândit la pedeapsa veşnică. Cine umblă după felul al doilea, cel duhovnicesc, abia acela este un om bun, un om al lui Dumnezeu şi binecuvântat cu o răsplată veşnică. Pentru că felul dintîi este felul diavolului. Ci numai felul cel de-al doilea este al lui Hristos.
Într-un singur caz trebuie să spunem şi noi: cel dintâi sunt eu, în cazul în care a spus acest cuvânt şi Sfântul Apostol Pavel: între păcătoşi.
Între păcătoşii care se recunosc pierduţi şi vin să se prăbuşească la picioarele Crucii lui Iisus, spre a se împărtăşi de spălarea Sângelui Său Sfânt, care pentru noi şi pentru mulţi s-a vărsat pentru iertarea păcatelor.
Aici, da, aici trebuie să zicem şi noi şi să facem primii pasul recunoaşterii şi mărturisirii acesteia. O astfel de mărturisire şi de întoarecere ne-ar da dreptul la prima binecuvântare, cum a dat şi Sfântului Apostol care a spus aceste cuvinte.
Mântuitorul a spus: Unul este primul între voi: Domnul şi Învăţătorul vostru. Dar voi sunteţi egali.
– Egali, da, a zis şi zicea firea, tot firea omenească a unuia, dar între egali primul sunt eu.
– Ba eu! Ba eu! Ba eu! au zis atunci şi ceilaţi. Şi o ceartă lungă aproape o mie de ani s-a încins şi continuă şi astăzi pentru această întâietate…
Fără să fi învăţat nici unul, până azi, că ordinea lui Hristos este alta. Că întâietatea în ordinea lui Iisus este nu a celui care pretinde, ci a celui care renunţă… nu a celui care cere, ci a celui care lasă.
Nu a celui care se înalţă, ci a celui care se smereşte…
Căci nu cel ce se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă. Şi nu acela ce se înalţă singur este înălţat, ci acela pe care Domnul îl înalţă.
Înţelegem oare şi noi acest lucru, măcar cum a dorit Domnul să-L înţeleagă ucenicii Săi, în vremrea ispitei lor, când şi ei se certaseră tot pentru acest ruşinos şi satanic lucru: care să fie mai mare? (Luca 22,24-27 şi Ioan 13, 4-15).
Binecuvântat să fie acela care, dacă a înţeles acest adevăr mare şi sfânt, îl face cu inima şi cu fapta lui!
Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, pag. 221-223, Editura Oastea Domnului, Sibiu – 2009
