Între oameni şi lucruri există o tainică legătură aşezată de voia şi de planul lui Dumnezeu.
Fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită.
Fiecare vreme îşi are puterea pe care o reclamă.
Fiecare măsură îşi are omul de care are nevoie.
Fiecare faptă îşi are nu numai răsplata ei, dar şi vremea ei. Şi omul rânduit care s-o dea. Uneori fără să ştie pentru ce. Fără să înţeleagă cum se face. Şi uneori chiar împotriva voii sale. Iată cazul lui Pilat.
Pilat era convins de nevinovăţia lui Iisus. Fusese înştiinţat să nu-I facă rău. Lupta să-L scape… I-a luat apărarea chiar.
Şi totuşi L-a osândit la moarte. De ce?
Iată cazul lui Irod.
Şi el auzise atât de multe despre Iisus. Dorea atât de mult să-L vadă şi să-L audă… Era convins că este un om trimis de Dumnezeu… S-a bucurat chiar când L-a văzut…
Şi totuşi L-a chinuit şi şi-a unit consimţământul la moartea Sa împreună cu Pilat (Luca 23, 7-12; Ioan 19, 12-16). De ce?
Ca să se împlinească ce hotărâse mai dinainte Mâna şi sfatul lui Dumnezeu (Fapte 4, 27-28; Ioan 18, 32).
Şi întocmai ca în cazul Mântuitorului nostru este şi în cazul fiecărui credincios al Său.
Când, pentru împlinirea voii şi planului dumnezeiesc, este rânduit ca un credincios să sufere – căci Tatăl a rânduit ca în lumea aceasta fiii Săi să aibă aceeaşi soartă şi acelaşi drum ca Fiul Său, adică suferinţa şi jertfa – atunci Dumnezeu Însuşi aduce fiecăruia vremea suferinţei şi a jertfei.
Atunci credinciosul să sufere smerit.
O, Dumnezeule Bun, ajută-ne să privim bine şi să vedem răul de care să ne ferim şi binele pe care să-l urmăm.
Căci Tu le rânduieşti pe toate, Doamne, şi cele din afară şi cele dinăuntru, spre binele celor ce Te iubesc pe Tine.
Ajută-ne să credem neclintiţi aceasta.
Amin.
1 Comment