Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CELE DOUĂ MÂNDRII ŞI CELE DOUĂ SMERENII

CELE DOUĂ MÂNDRII ŞI CELE DOUĂ SMERENII

CELE DOUĂ MÂNDRII ŞI CELE DOUĂ SMERENII

“Patriarhul care vieţuia ca pustnicii” – Preafericitul Pavel al Serbiei

Dar sunt două smerenii, precum şi două mândrii. Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind nimic şi pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu.

Cu adevărat, fraţii mei, am văzut odată pe cineva ajungând la această stare jalnică. La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva despre altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine e acela? Nu este altul (bun) decât Zosima şi cei împreună cu el». Apoi a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia şi să zică: «Nu este altul (bun) decât Macarie». Şi după puţin a început să spună: «Cine e Macarie? Nimeni. Nu sunt decât Vasile şi Grigorie (mari)». Apoi, după puţin a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia, zicând: «Cine este Vasile? Şi cine e Grigorie? Nimeni. Numai Petru şi Pavel (sunt mari)». Şi îi spusei lui: «Cu adevărat, frate, şi pe aceştia îi vei dispreţui». Şi, credeţi-mă, că peste puţină vreme, a început să zică: «Cine este Petru şi cine, Pavel? Nimeni. Numai Sfânta Treime (e mare)».

Pe urmă s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu Însuşi şi aşa şi-a ieşit din sine.

De aceea, trebuie să luptăm, fraţii mei, împotriva celei dintâi mândrii, ca să nu cădem pe încetul şi în mândria cea mai deplină.(…)

Iată, am spus care e mândria cea dintâi şi care e cea de a doua (…). Să aflăm acum care sunt şi cele două smerenii.

Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai prejos de toţi.

Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci precum când pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod, se înalţă şi stă drept – dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus, nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos, acestea fac rod – aşa este şi cu sufletul: când se smereşte aduce rod şi cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel, sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi.

Mi-amintesc că vorbeam odată despre smerenie şi careva dintre cei mai mari din Gaza, auzindu-ne pe noi spunând aceasta, că cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos, se mira şi zicea: «Cum se poate aceasta?».

Şi, necunoscând motivul, voia să afle. Deci îi zic aceluia: «Domnule, care eşti cel dintâi aici, spune-mi cum te socoteşti pe dumneata în cetate?» Acela zise: «Mă socotesc cel mai mare şi cel dintâi din cetate». Îi zic iarăşi: «Iar de vei merge în Cezareea, cum te vei socoti acolo?

«Mă voi socoti mai mic între cei mari de acolo». Îi zic din nou: «Iar de vei merge la Antiohia, cum te vei socoti acolo?». Îmi zise acela: «Mă voi socoti ca unul de la ţară».

Îi zic lui iarăşi: «Iar de vei merge în cetatea lui Constantin, aproape de împăratul, cum te vei socoti acolo?» Acela-mi răspunse: «Mă voi socoti ca un sărac».

Atunci îi spusei lui: «Iată, aşa sunt sfinţii: cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi. Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ şi cenuşă» (Fac. 18, 27). Iar Isaia a zis: «Vai mie, că sunt necurat» (Isaia 6, 5) (…)

Un frate a întrebat pe un bătrân zicând: «Ce este smerenia?» Şi a zis bătrânul: «Smerenia este un lucru mare şi dumnezeiesc, iar la smerenie se ajunge prin ostenelile trupeşti întru cunoştinţă şi prin a se socoti cineva mai prejos de toţi şi a se ruga pururea lui Dumnezeu». Aceasta este calea smereniei. Iar această smerenie este dumnezeiască şi de neînţeles.

Dar de ce spune că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Pentru care motiv ostenelile trupeşti sunt virtuţi ale sufletului? Am spus, şi mai sus, că a se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine cineva mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi?

La fel, rugăciunea neîncetată e vădit că se împotriveşte celei de a doua mândrii. Căci e vădit că cel smerit, cel evlavios – cunoscând că nu poate dobândi nici un bine în suflet fără ajutorul şi acoperământul lui Dumnezeu – nu încetează să se roage necontenit lui Dumnezeu, ca să-şi facă milă cu el. Şi cel care se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui Îi mulţumeşte pururea şi pe El Îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui. Şi aşa, prin smerenie se roagă şi prin rugăciune se smereşte şi, dacă izbuteşte, pururea se smereşte şi pe cât se smereşte pe atâta e ajutat şi înaintează prin smerita cugetare.

Avva Dorotei «Despre smerita cugetare» Filocalia, vol. 9, Edit. Instit. Biblic – Bucureşti, 1980, pag. 500-505

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *