1. Iubirea Ta, Dulce Prieten al tinereţii mele, a rămas întotdeauna faţă de mine aceeaşi de sfântă, aceeaşi de fierbinte, aceeaşi de credincioasă…
2. O, cum îmi tremură mâna când îmi scriu aceste cuvinte, glasul – când le spun, inima – când îmi amintesc.
3. Şi cum mi se umple de ruşine faţa acum, când trebuie să mărturisesc părtăşiei noastre că dragostea mea faţă de Tine a cunoscut şi vinovatele întunecimi, întunecatele cotituri şi abaterile veacului acestuia nimicitor de curăţii.
4. Plăcerile veacului acestuia, care sunt groaza şi groapa iubirii adevărate, au început cândva să-mi şoptească slăbiciunii mele,
5. şi, undeva, şoapta lor a început a-mi răsuna plăcut urechilor şi strigător – inimii,
6. şarpele, care o amăgise pe Eva, sora şi mama mea – când nu-i cunoscuse încă nici ea veninul muşcăturii strigătoare – mi-a strecurat şi mie în suflet moleşeala blestemată a dorinţei străină de Tine. Şi ascunsă de privirile Tale.
7. Oboseala iubirii mele de „lângă Tine“ a fost urmarea privirii înspre stânga Ta, acolo unde începe prăpastia.
8. Şi dinspre unde nişte braţe ademenitoare mă înfăşurau cu ceva greu şi somnoros.
9. Pierderea nevinovăţiei iubirii a venit în somnolenţa aceasta de care mi-am lăsat sufletul cuprins atunci când, sub încolăcirile lui şi mai înfierbântate, demonul vrăjitor şi vrăjmaş ştia să promită dinăuntru şi din afara mea ce părea cu neputinţă de respins.
10. Inima mea era adormită – şi n-a mai fost cine s-o trezească, salvând-o.
11. Şi prăbuşirea a venit în clipa adormirii de tot – pentru că atunci singurătatea şi uitare mea erau totale.
12. O Preaiubitule Scump, iată cel mai groaznic lucru care mi s-a putut întâmpla cândva!
13. Iată cea mai cumplită dintre toate nenorocirile vieţii mele. Iată cel mai grozav dintre toate iadurile prin care mi-a fost dat să ajung. Să umblu. Şi să zac.
14. Tot ce se va petrece în Ziua Înfricoşată a Judecăţii din Urmă s-a petrecut apoi, pe neaşteptate, şi în sufletul meu, când s-a ivit, pe norii cerului meu, Semnul Tău, îndurerat şi măreţ.
15. Inima mea trezită, zguduită, zdrobită a venit în faţa Judecăţii dragostei Tale, vinovată de păcatul cel mai mare împotriva ei, cu cântările înlăcrimate ale căinţei amare.
16. Nu există un judecător mai cumplit ca dragostea călcată. Nu există o pedeapsă mai grea decât a ei.
17. Cine a păcătuit în contra Legii Dragostei şi a trebuit să vină în faţa Judecăţii ei ştie bine că nu există o mai amară osândă decât aceea pe care şi-o dă vinovatul însuşi.
18. Că nimeni nu-i în stare să-i aducă nişte mai grele învinuiri decât cele pe care şi le aduce el însuşi.
19. Şi că nu există nişte mai arzătoare lacrimi decât acelea pe care trebuie să şi le înghită în acest ascuns lăuntric.
20. Nici un alt păcat nu-mi cere o ispăşire mai dureroasă decât aceasta contra dragostei Tale.
21. Toate celelalte ispăşiri, pentru păcatele din afară, îmi mai pot aduce vreo nădejde şi vreo mângâiere din afară,
dar acesta, petrecându-se numai în adânc, nu mi-l mai poate nici înţelege şi nici cunoaşte, nici ierta şi nici uşura nimeni…
22. Nimeni, decât Tu, Unul singur: iubirea Ta cea unică, singura împotriva căreia am păcătuit.
23. Dar cum să îndrăznesc a-mi mai ridica nădejdea spre Tine?
Să iei seama patru lucruri înţelepte, orişicând:
– să nu urci pe vita care merge cu poveri gemând,
– să nu iei nimic ce este de la cel ce ţi-e vrăjmaş,
– să nu te îmbraci cu luxul şi dezmăţul de oraş
– şi să nu-întârzii când este ceasul rugăciunii tale.
De le ţii pe-acestea patru, eşti pe-a-nţelepciunii cale.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
