„Şi când s-a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trâmbiţe.
Şi îngerul cel dintâi a trâmbiţat şi s-a făcut grindină şi foc amestecat cu sânge. Şi al doilea… al treilea… al patrulea înger a trâmbiţat şi am auzit pe un înger zburând în mijlocul cerului, zicând cu glas mare: Vai, vai celor ce locuiesc pe pământ… În zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor pofti să moară şi moartea va fugi de la ei…
Şi al cincilea… şi al şaselea înger a trâmbiţat… şi de aceste bătăi s-a omorât a treia parte din oameni… şi ceilalţi oameni, care n-au murit de rănile acestea, nu s au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor (adică patimilor şi păcatelor)… şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Şi al şaptelea înger a trâmbiţat şi s-au făcut glasuri mari în cer, zicând: Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti, şi Cel ce erai, şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta şi ai împărăţit.“ (Apoc. cap. 8, 9, 10 şi 11).
Seamănă şi această arătare cu celelalte două de mai înainte: cu arătarea „cailor“ şi cu a „cupelor“. Spune şi această arătare că în vremurile din urmă se vor ivi groaznice urgii şi arătări cereşti, faţă de care însă oamenii vor sta nepăsători şi vor muri în fărădelegile lor.
Arătarea cu cele şapte trâmbiţe e cea din urmă şi parcă cea mai grozavă. Suntem încă departe, suntem poate încă foarte departe de ea. Însă vremurile noastre seamănă şi cu această arătare. Urgii şi arătări destule s-au ivit şi se ivesc şi azi în lume, însă oamenii stau nepăsători faţă de ele. Îşi văd mai departe de răutăţi şi păcate.
Urgiile şi arătările din vremurile noastre sunt tot atâtea trâmbiţe cereşti care ne strigă să ne trezim din somnul păcatelor şi al pieirii sufleteşti.
O trâmbiţă după alta, un necaz după altul, o urgie după alta răsună şi strigă spre noi să ne trezim din păcate. Însă oamenii „se închină mai departe dracilor şi idolilor“… se închină drăceştilor patimi şi păcatelor… „nu se pocăiesc de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“.
Vremurile noastre sunt o trâmbiţă cerească ce strigă: „Vai, vai de locuitorii pământului, că trecură două nenorociri şi vin altele… Vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte trâmbiţe ce au să mai sune“!
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de trezire, de înfricoşare, de post şi de întoarcere la Dumnezeu. Însă, în loc de acestea, vremurile noastre sunt vremuri de cumplite păcate şi fărădelegi.
Trăim vremuri biblice, trăim vremuri apocaliptice. Trăim parcă vremurile „cailor“, ale „cupelor“ şi ale „trâmbiţelor“ apocaliptice. De ani de zile parcă tropăie prin lume „caii“ apocaliptici, se revarsă „cupele“ şi răsună „trâm¬biţele“. Sub ochii noştri se împlinesc Scripturi şi profeţii.
Somnul cel mai greu şi adânc este cel dinaintea revărsatului zorilor. Omenirea parcă doarme într-un astfel de somn de adâncă decădere sufletească. Un somn greu după care va veni „Mirele“.
Vai, ce puţini au rămas cei ce „prive-ghează“! Vremurile noastre sunt o trâmbiţă cerească ce strigă celor ce dorm să se trezească şi celor ce priveghează să n adoarmă.
Ferice de cel ce se va afla priveghind (Ma¬tei 24, 46).
Părintele Iosif Trifa, din volumul „Trăim vremuri biblice”
