Home CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU (II)

CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU (II)

CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU (II)

din vorbirea fratelui Martin Bugărin (Beiuş) la adunarea de Anul Nou 1983 Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte aşa de minunat despre un om din Vechiul Testament – Saul – care a ajuns să trăiască pe pământul cel nou şi cerul cel nou, căci proorocul Samuel i-a spus aşa lui Saul: „Duhul Domnului va veni peste tine… şi vei fi prefăcut într-alt om”  (I Sam 10, 6). „Prefăcut într-alt om…” Saul a ajuns la starea aceea minunată de a fi omul cel nou pe care îl voieşte Dumnezeu şi de care Se foloseşte Dumnezeu în Lucrarea Lui. Samuel i-a spus mai departe: „Când se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine” (I Sam 10, 7). „Dumnezeu este cu tine…” Dar numai atâta vreme este Dumnezeu cu noi, câtă vreme suntem şi noi cu Dumnezeu; câtă vreme ascultăm în toate de Cuvântul lui Dumnezeu. Priviţi împlinirea Cuvântului spus prin Samuel: „De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă şi toate semnele s-au împlinit în aceeaşi zi” (I Sam 10, 9). Adică totul se rezumă la acestea:

  1. „vei fi prefăcut într-alt om”;
  2. i s-a dat „o altă inimă”… şi i s-a spus:
  3. „…căci Dumnezeu este cu tine”.

  Acesta este chipul omului celui nou, care trăieşte, care ascultă şi împlineşte tot Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce puţin a rămas Saul „ca om nou”, pe pământul cel nou, în cerul cel nou! Ce repede a uitat Saul că şi el, cu gura lui, a ajuns să proorocească, atunci când a ajuns în ceata proorocilor! Neascultarea lui de Dumnezeu l-a făcut să-şi piardă şi împărăţia, şi Cerul cel nou, şi pământul cel nou, după cum îi spunea Saul: „Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia lui Israel?…” (I Sam 15, 7). „Când era mic în ochii lui…”, Saul a crescut mare în Ochii lui Dumnezeu şi a ajuns să locuiască pe pământul cel nou, în Cerul cel nou, „prefăcut într-alt om”, căci i s-a dat o inimă nouă, pentru că „Dumnezeu era cu el”. Dar când a crescut în ochii lui, sărmanul Saul L-a pierdut pe Dumnezeu şi apoi le-a pierdut pe toate. Ce lucru de mirare! Ce lucru de mirare! Să ajungă omul într-o stare aşa de frumoasă şi de aproape de Dumnezeu, aşa de crescut duhovniceşte, „prefăcut într-alt om”, dintr-un om vechi într-un om nou, să primească o inimă nouă, să umble cu Dumnezeu şi totuşi să ajungă în starea cea tristă şi dureroasă de a fi lepădat şi de a fi fără de Dumnezeu! Ce fericit era Saul când pierderea măgăriţelor l-a dus la casa lui Samuel, să caute a afla adevărul din gura lui Samuel! Ce fericit era când a ajuns în ceata proorocilor şi a început şi el să proorocească, pentru că Duhul lui Dumnezeu Se coborâse asupra lui! O, atunci Saul era omul cel nou care umbla în cerul cel nou şi pe pământul cel nou. Dar apoi interesele lui l-au făcut să caute alte „cete”… „Cetele” celor neascultători, „cetele” celor lacomi, „ceata” boilor, a oilor şi a vacilor amaleciţilor. Dar aceasta nu a învăţat-o alergând la Samuel ca să înveţe să cunoască adevărul şi să facă bine. Ci, departe de Samuel, între alte „cete”, răzvrătite şi neascultătoare de Dumnezeu, Saul a lăsat să pătrundă în inima sa alte duhuri, rele. Duhul „cetei” pe care a căutat-o. Cine va merge şi va căuta „ceata” răzvrătiţilor şi a neascultătorilor va ajunge şi el tot un răzvrătit şi un neascultător, pentru că duhul „cetei” în care intră se va răsfrânge şi asupra lui, făcându-l la fel cu „ceata” în care a intrat. Cine va căuta „ceata” beţivilor va ajunge şi el un biet om ratat, beţiv şi stricat, pentru că duhul acela îl va stăpâni. Cine va căuta „ceata” stricăciunii trupeşti sau sufleteşti va ajunge şi el un stricat trupeşte la început şi apoi şi sufleteşte, căci duhul cel rău îi va ucide sufletul încetul cu încetul. Cine va căuta „ceata” mincinoşilor şi prefăcuţilor va ajunge şi el la fel, căci duhul lor rău va umple şi inima ucenicului începător, făcându-l un mincinos şi un prefăcut, după cum este „ceata” în care intră. Dar cine va căuta întotdeauna „ceata” lui Samuel, „ceata” sfinţilor lui Dumnezeu, va ajunge şi el un copil al lui Dumnezeu, pentru că are de unde să înveţe ascultarea şi împlinirea Voii şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe aici trebuie să treacă toţi cei ce caută înnoirea vieţii lor, a inimii lor, a sufletului lor, a caselor lor, a soţiilor lor, a copiilor lor. Aceasta este singura „ceată” – a lui Samuel, a sfinţilor lui Dumnezeu – unde se poate învăţa ascultarea!   În această noapte a Anului Nou, am dori ca împreună să privim la altceva: cum umblă, cum trăiesc şi cum ascultă aceşti oameni noi! Ce fac şi cu ce se ocupă aceşti oameni noi când nu sunt la biserică, când nu sunt la închinăciune, când nu sunt la adunare… Ce fac ei atunci? Dacă oamenii acestei lumi îşi ocupă tot timpul vieţii lor, toată vremea, toată viaţa lor cu planuri, cu afaceri din care să iasă bani, haine, aur, case, turme de oi şi boi – ca Saul – şi îşi frământă mintea în fel şi chip cum să sporească şi să înmulţească gunoaiele stricăcioase… noi am vrea în seara aceasta să privim la un alt fel de oameni, care au pierdut de mult tot ceea ce era pământesc în ei, tot ceea ce era vechi, la acei oameni care au devenit oameni noi, care trăiesc şi ei printre noi, alături de noi pe acest pământ, în această viaţă, dar a căror trăire şi rodire este din cerul cel nou şi din pământul cel nou. Priviţi-l pe Zaharia!… Ca rod şi rezultat al alergărilor, al luptelor şi rugăciunilor lui, el îl aude şi-l vede pe îngerul lui Dumnezeu care îi grăieşte: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Lc 1, 13). Şi i se vesteşte că în casa lui, în familia lui se va naşte Sfântul Ioan Botezătorul. Aşa părinţi a chemat şi a ales Dumnezeu pentru creşterea unor copii sfinţi, ca Zaharia şi soţia sa Elisabeta, fiindcă erau nişte oameni noi şi trăiau pe pământul cel nou şi-n cerul cel nou, al ascultării şi împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor, în casa lor şi în inima lor. Priviţi-o pe Sfânta Fecioară Maria!… Îngerul lui Dumnezeu i se închină şi îi zice: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut un mare har; Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc 1, 28). Iată încă un om nou, care trăia o via­ţă nouă, fapte noi, gânduri noi, trăiri noi, umblări noi… În tot ceea ce făcea Sfânta Maria nu mai era nimic vechi, din omul cel vechi, în fiinţa ei. Pentru că Dumnezeu foloseşte în lucrarea Lui numai oameni noi, oameni vrednici să poarte Cuvântul lui Dumnezeu. Priviţi-l pe Iosif, omul pe care Dumnezeu l-a ales ca, prin munca lui de tâmplar, să câştige pâinea cu care să hrănească pe Fiul lui Dumnezeu. Şi cu el vorbeşte îngerul lui Dumnezeu, sfătuindu-l să-L asculte şi să-L iubească pe Domnul. Priviţi-i pe păstori, priviţi-i pe magi!… Îngerii lui Dumnezeu stau de vorbă cu ei. Atunci când ajung în ceasuri grele, vin îngerii lui Dumnezeu şi îi iau de mână, învăţându-i ce drum trebuie să aleagă, ca să-L poată sluji pe Dumnezeu şi să-L poată iubi din toată inima lor. Ce fel de oameni au fost oamenii aceştia? Căci ei, cât au trăit, vorbeau gură către gură cu îngerii lui Dumnezeu, cu Dumnezeu, prin îngerii Lui. Ce fel de oameni au fost oamenii aceştia? Căci ei vorbeau cu îngerii aşa cum vorbim noi cu soţiile noastre, cu copiii noştri sau cu fraţii noştri, sau cu părinţii noştri. Din viaţa lor frumoasă, din purtarea şi trăirea lor sfântă, după roadele şi sfârşitul felului lor de vieţuire… am simţit cu toţii şi am înţeles că aceşti oameni au umblat cu Dumnezeu în viaţa aceasta, că ei au fost nişte sfinţi ai lui Dumnezeu şi pentru aceea S-a putut Dumnezeu folosi de ei în slujba Lui. Şi, fiindcă acelaşi lucru îl dorim şi noi, să ajungem să fim copiii lui Dumnezeu, să umblăm cu Dumnezeu, haideţi acum să privim la cele trei condiţii care se cer îndeplinite de cei ce doresc să ajungă copiii lui Dumnezeu:

  1. „Vei fi prefăcut într-alt om…” (I Sam 10, 6);
  2. i s-a dat „o altă inimă…” (I Sam 10, 9);
  3. „…căci Dumnezeu este cu tine…” (I Sam 10, 7).

Când spunem acestea, ne gândim la omul cel nou care a sărit din scrumul şi din cenuşa omului celui vechi când „Duhul Domnului a venit peste el” (I Sam 10, 6).   Acum când piciorul nostru este deja ridicat, gata să treacă pragul Anului Nou, cercetează-te, fratele meu şi sora mea, ca să nu mai alergi încă un an, ca să nu mai umbli încă un an tot fără Hristos, tot fără de rod, tot fără Dumnezeu, tot fără naşterea din nou. Să ne cercetăm cum vrem să păşim în anul cel nou: cu Dumnezeu şi naşterea din nou sau fără Dumnezeu, tot cu omul cel vechi, cu omul cel lumesc, pământesc, firesc? Cine păşeşte pragul Anului Nou? Ne cutremurăm când ne gândim numai că, la o nuntă a unui fiu de împărat, s-a găsit totuşi un om care a îndrăznit, care a avut curajul satanic de a intra la ospăţ fără să aibă haina şi chipul de nuntă. El a îndrăznit să păşească pragul nunţii [negândindu-se] că ar putea cădea tavanul peste el, peste urâciunea ce o făcea. Şi a intrat omul cel vechi între oamenii cei noi… A intrat omul cel îmbrăcat vechi între oamenii cei îmbrăcaţi într-o haină nouă, spălată în Sângele Mielului. Dar a venit strigătul de mânie al împăratului către slugi: „Luaţi-l şi aruncaţi-l afară!”. Ce folos că s-a trezit afară? Acolo e plânsul şi scrâşnirea dinţilor, – acolo e iadul. Fraţii mei, numai să nu ne trezim „afară”, numai să nu ne trezim în iad, că omul cel vechi, că haina cea veche, că purtarea cea veche, că urâciunea cea veche, că păcatele cele vechi trăiesc încă şi mai lucrează încă în viaţa noastră. Şi, dacă îndrăznesc oamenii să intre ca oameni vechi la ospeţele oamenilor noi, priviţi-i atunci cum îndrăznesc să intre în anii noi, în zilele noi, în clipele noi rămânând tot oameni vechi, tot pe pământul cel vechi şi în cerul cel vechi… deşi ştiu – sau vor să pară ca au uitat – ce se va alege de pământul cel vechi şi de cerul cel vechi, că vor pieri şi, o dată cu ele, vor pieri şi cei ce locuiau în starea veche de păcat, de neascultare, de răutăţi. Şi acum să ne cercetăm viaţa noastră, starea noastră, dacă suntem sau nu oameni noi. Acum să ne facem nişte socoteli! Acum, când piciorul nostru este ridicat şi pluteşte încă în aer înainte de a intra. Acum putem să nu mai lăsăm ca omul cel vechi să îndrăznească să mai intre înăuntru, în anul cel nou, să mai intre la Ospăţul lui Dumnezeu. Că ce folos e să intre ca om vechi, că tot va fi azvârlit afară?… Acum putem fiecare dintre noi să-L rugăm pe Domnul să-Şi trimită şi peste noi Duhul Său cel Sfânt, să vină şi peste noi, ca să-Şi facă cele trei lucrări: de „a fi prefăcuţi în oamenii cei noi”, de „a primi o altă inimă” şi de „a umbla cu Dumnezeu”. Aceasta o poate face numai omul cel nou!   Domnul să pătrundă inima şi viaţa noastră de taina aceasta de care vorbea şi Sfântul Apostol Pavel când spunea: „…potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor şi prin porunca Dumnezeului Celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă” (Rom 16, 25-26). Să ne ajute Domnul Iisus şi să-Şi trimită şi asupra fiecăruia dintre noi Duhul Său cel Sfânt, ca să ne transforme în omul cel nou, ca aşa să intrăm în anul cel nou. Amin. Slăvit să fie Domnul! preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *