Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ceva care să se vadă că-i din Hristos.

Ceva care să se vadă că-i din Hristos.

Ceva care să se vadă că-i din Hristos.

Să nu uităm nici o clipă: noi suntem adunaţi în Numele Domnului. Domnul ştie că-L iubim. Şi, pentru că-L iubim, şi El ne iubeşte. El stă în mijlocul nostru. Să nu uităm asta nici o clipă. Oriunde am fi, cuvântul făgăduinţei Lui rămâne acelaşi, adevărat şi permanent, şi veşnic: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”.

Cu câtă dragoste vine El cu noi! Că ştie că noi Îl iubim. Ştie cât Îl iubim şi cum Îl iubim de mult. Noi L‑am chemat în mijlocul nostru. El ne-a promis că este – şi va fi totdeauna în mijlocul nostru. Noi suntem convinşi că El este aici. A fost de la început cu noi, a fost Cel Dintâi care a venit aici. El a pregătit locul. El a binecuvântat casa, El a întocmit gândurile şi inimile fratelui şi surorii, şi frăţiorilor noştri cu privire la strângerea noastră aici.

Domnul a fost Cel dintâi aici. El este şi Cel din ur­mă, pentru că aşa este scris. Deci El este permanent în mijlocul nostru.

Pătrundeţi-vă puternic de această convingere şi încredinţare: Domnul este aici.

Tot ce-am făcut şi tot ce facem s-a petrecut în faţa Lui şi înaintea Lui. El ştie tot. Şi de aceea suntem fericiţi că toate lucrurile pe care le-am făcut din dragoste pentru El sunt bineprimite şi plăcute Lui.

Eu mi-am notat aici unele lucruri cu privire la une­le dintre cântări. Şi le-am notat oarecum după cum mi‑au venit gândurile: împrăştiate, potrivit împrejurărilor în care mi-au venit. Frăţiile voastre sunteţi toţi aici fraţi; mai tineri, mai bătrâni în Lucrarea Domnului, mai noi, mai vechi. Ştiţi totuşi cum s-a format la noi felul obişnuit al cântărilor noastre, al poeziilor noastre. E adevărat că noi, la început, am fost aşa cum am pornit de la cele dintâi litere ale alfabetului literaturii şi culturii, şi educaţiei noastre duhovniceşti. A trebuit să aflăm toate aceste adevăruri bâjbâind şi luptându-ne cu toată puterea, prin harul lui Dumnezeu şi prin lumina primită direct de la Dumnezeu. Că nici condiţii, nici posibilităţi nu am avut să ne facem o educaţie deosebită, cam cum se obişnuieşte în lume, atât cu privire la partea asta literară, artistică, cât şi la celelalte părţi ale educaţiei care se pretinde şi care se cere neapărat să o aibă oricine a pornit la o muncă sfântă în slujba lui Hristos şi în îndrumarea şi mântuirea multora.

Noi trebuie să ne dăm silinţa să ajungem totdeauna cu un pas înaintea celor pe care îi chemăm să vină pe calea mântuirii. Pentru ca ei să vadă în noi un exemplu în trăire. Un exemplu de ţinută mai înaltă, spre care ei să poată merge în sus, nu în jos.

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să apărem în faţa altora ca nişte exemple. Vorbesc de acei fraţi deosebiţi dintre noi de la care, atunci când deschid gura, are ce să asculte orice om, de orice nivel cultural sau religios ar fi el. Toţi cei care ascultă gândesc mişcaţi şi miraţi despre aceasta. Aşa cum se mirau cei din vremea apostolilor când îi ascultau pe aceştia vorbind şi ziceau: „De unde au oamenii aceştia lumina şi puterea aceasta, că ei n-au învăţat la nici un fel de şcoală înaltă?!”.

Când îl ascultaţi pe fratele Popa Petru sau pe fratele Arcadie, sau pe alţi fraţi luminaţi de Duhul lui Dumnezeu, ai ce să asculţi, ceasuri întregi dacă ar vorbi. Şi au ce să asculte toţi oamenii înalţi şi toţi oamenii culţi. Pentru că Dumnezeu vorbeşte prin ei nişte adevăruri extraordinar de mari şi de frumoase.

De unde vine asta? Numai de la puterea lui Dumnezeu! Aşa că aici, la această lucrare, tot ce se petrece este lucrarea şi influenţa, şi acţiunea directă a Duhului lui Dumnezeu peste oricine lucrează.

Dacă se ridică unul să spună un cuvânt, deschide Biblia – şi ai sta, de multe ori, ceasuri întregi să asculţi. La fel, dacă se apucă să scrie o poezie, el, care nu cunoaşte nici un fel de reguli de artă poetică şi de tot ceea ce pretinde lumea în timpul nostru, creează nişte lucruri cum aţi auzit aici. Pline de uimire!

Nici o artă din lume, oricât de pretenţioasă ar fi ea, n-ajunge să creeze nişte lucrări de o aşa valoare şi frumuseţe ca acelea create de Duhul lui Dumnezeu prin aceşti fraţi tineri şi simpli.

Dacă asculţi o melodie, te cutremuri şi te înfiori de puterea lui Dumnezeu pe care o simţi cum lucrează, cum face să vibreze sufletul când o asculţi.

Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, direct a Lui asupra noastră.

N-am avut posibilităţi, n-am avut condiţii de cenacluri şi instructaj religios, de cultură muzicală şi altele atât de multe. Cei mai mulţi fraţi de-ai noştri care compun melodii îngereşti nu cunosc aproape nici o notă muzicală. Tot ce am primit am primit direct de a Dumnezeu.

Ce înseamnă asta? O minune cerească!

Noi toţi stăm acum sub o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Lucrarea Oastei Domnului în care suntem chemaţi de Domnul şi în care lucrăm noi este o lucrare peste care Domnul Şi-a pus Numele Lui aşa cum un mire îşi pune numele lui peste mireasa lui iubită. Şi ea nu mai poartă numele ei, ci poartă numele lui. Şi, din pricina numelui lui, el îi poartă de grijă, o ocroteşte, o apără, o păzeşte şi aşa mai departe.

Aşa e îngrijită Lucrarea aceasta, cu scumpătate, de puterea lui Dumnezeu, pentru că El Şi-a pus Numele Său peste ea. Şi din cauza aceasta se revarsă, prin harul lui Dumnezeu, în mijlocul acestei Lucrări atâtea daruri minunate peste copiii ei care îndeplinesc cele două condiţii: sinceritatea şi smerenia. Să fii sincer cu Dumnezeu şi smerit în faţa Lui.

Aceste două condiţii sunt neapărat necesare; iar cine le împlineşte, iată ce binecuvântări primeşte de la Dumnezeu.

Tot timpul însă ţi se cere să fii permanent atent, ca nu cumva să cazi din aceste două condiţii. Nu cumva să cădem din sinceritate în prefăcătorie; nu cumva să cădem din smerenie în trufie.

Că îndată când a încolţit în inima noastră ceva din aceste buruieni veninoase, aceasta a infectat tot ce a fost curat şi frumos în viaţa noastră. Atunci acestea ne-au despărţit pe noi de Dumnezeu şi ne-au închis conducta aceea puternică prin care vine harul lui Dumnezeu peste noi. De aceea am vrut de la început să ne facem unii pe alţii atenţi. Ce vă spun vouă, îmi spun şi mie.

Mi-e aşa de străin şi penibil când ascult la nişte emisiuni sau la alţii vorbind: „să vă învăţ eu”, „să vă spun eu”, „voi trebuie să fiţi aşa”, „voi să fiţi aşa”, „voi să faceţi aşa”. Mereu altul să facă, mereu altul să pună, mereu altul să fie. De ce nu zic: „Noi trebuie să fim aşa”? Pentru că toţi suntem slabi şi toţi avem nevoie să ne curăţim. Nu: „Eu vă învăţ şi voi trebuie să fiţi”; „Voi trebuie să faceţi”. La noi nu este acest obicei greşit. Străin să ne fie pe totdeauna acest obicei!

Noi să nu ne situăm pe două poziţii: unul care stă la tribună şi la amvon şi care predică altora şi cei umili, cei de jos, cei care trebuie să fie ascultători şi împlinitori… lucru pe care celălalt, cel care predică, nu se consideră obligat să-l aibă. Între noi, toţi suntem la fel, – cum a spus Domnul Iisus. Ce ne spunem unii altora, aceea ne spunem şi nouă. Ce învăţ pe altul, mă învăţ în primul rând pe mine. De aceea spun: să avem toată grija să nu cădem din sinceritate în prefăcătorie, să nu cădem din smerenie în trufie, oricare ar fi darul nostru. Şi oricare ar fi poziţia noastră. Şi oricare ar fi condiţiile noastre trupeşti sau sufleteşti. Să ne ferim şi să ne ferească Domnul să nu cădem din aceste două stări scumpe: din sinceritate şi din smerenie, în prefăcătorie şi în îngâmfare.

Aveţi atâtea exemple triste, cutremurătoare, dureroase ale celor care au venit în smerenie, pentru că erau aici. Iar când li s-a părut că sunt ceva, atunci când au fost înălţaţi şi când li s-a dat o importanţă deosebită – pentru ca să li se arate iubire –, importanţa care li s-a dat i-a depăşit. Şi şi-au închipuit că sunt ceea ce li se părea că sunt.

Au început să se îngâmfe şi au căzut.

Ce s-a ales de toţi aceştia? Nu s-a ales nimic şi în veci nu se va alege nimic, pentru că în momentul în care omul se îngâmfă, cade din harul lui Dumnezeu şi se depărtează de Domnul.

Aici sunt suflete de mare talent şi de mare viitor. Între frăţiile voastre sunt suflete cărora Dumnezeu le-a dat şi le va mai da mult har. Căutaţi să vă păstraţi în smerenie şi în sinceritate faţă de Domnul şi faţă de fraţi. Pe lângă aceasta, comportarea noastră să fie de copii ai lui Dumnezeu conştienţi că facem parte dintr-o Lucrare peste care direct se răsfrânge şi puterea, şi binecuvântările lui Dumnezeu, dar şi observaţia Lui. Şi atenţia Lui. Şi grija Lui. Conştienţi deci că facem parte dintr-o astfel de Lucrare, să avem toată grija de felul cum ne purtăm nu numai când suntem adunaţi în biserică sau într-o societate deosebită. Ci şi în intimitatea noastră să fim foarte atenţi cum ne purtăm. Domnul este oricând cu noi. Şi, de ochii Domnului, trebuie să ne comportăm în felul cel mai frumos, mai smerit, mai înfrânat, mai atent, mai cuviincios, mai evlavios.

În îmbrăcămintea noastră, în gesturile noastre şi în cuvintele noastre, trebuie să se vadă totdeauna că suntem străbătuţi de un fior de evlavie, care este chipul Domnului nostru şi care niciodată nu trebuie să se îndepărteze de peste înfăţişarea noastră. Nici îmbrăcămintea noastră, nici vocabularul nostru, nici gesturile noastre să nu fie străine de Hristos. Totdeauna să fie ca şi cum ar fi împărtăşite de El.

Ceva care să se vadă că-i din Hristos.

Cum s-a spus despre apostoli: „…au priceput că fuseseră cu Iisus”.

Să priceapă toţi că noi suntem cu Iisus.

În momentul când noi oriunde avem această înfăţişare şi nu ne este nici ruşine şi nici frică de această comportare, în momentul acela Dumnezeu ne binecuvântează, ne însoţeşte întotdeauna. Şi atunci am lichidat cu toate celelalte dubii şi îndoieli şi cu apropierea şi cochetarea cu duhul lumesc şi cu înfăţişarea lumească.

Asta ca generalităţi. Dar sunt lucruri foarte importante pentru fiecare dintre noi. Să ne dăm deci toate silinţele ca, în orice loc şi în orice împrejurare, să nu ne pierdem chipul evlavios, înfăţişarea evlavioasă, vocabularul evlavios, de copii ai lui Dumnezeu şi de copii ai Lucrării Oastei Sale.

Aici, mai înainte, am spus că noi am fost formaţi şi am început modest, cum am început. Noi singuri am învăţat carte.

Suntem cea mai mare parte dintre noi ca şi cel care învaţă carte singur: silabisind, greşind, corectându-se. Aşa am învăţat noi toate lucrurile. Însă, prin harul lui Dumnezeu, am crescut. N-am rămas la lucrurile de neştiinţă şi de slăbiciune de la început.

Iată că Lucrarea a crescut. Şi creşte mereu. Numai atunci când sufletele s-au desprins din Lucrare, din evoluţia Lucrării mai de mult şi s-au izolat de fraţi, numai acele suflete au rămas într-o stare chircită, într-o stare împilată, ceva nedezvoltat. Şi atunci când îi întâlneşti, te uiţi cu mirare şi cu milă, şi cu jale la ei în ce stare de slăbiciune şi neputinţă, şi înapoiere duhovnicească au rămas ei, care s-au izolat de fluxul acesta puternic al Lucrării. Aşa şi cei care s-au izolat prin nişte învăţături rătăcite şi s-au asociat cu nişte învăţături şi crezuri deosebite – toţi au ajuns izolaţi de fluxul puternic al Lucrării pe care Duhul lui Dumnezeu îl propagă atât de puternic între cei care fac parte sănătoasă din mijlocul acestui fluviu.

De aceea, nu trebuie să ne izolăm de fraţi. Să nu ne izolăm de Lucrare. Pentru că, imediat ce se izolează unul, ori cade într-o extremă primejdioasă, ori în alta. Unii au căzut în extrema formalistă; alţii au căzut în extrema sectaristă, ambele la fel de nenorocite. Pentru că ambele sunt călăuzite şi îndrumate de nişte duhuri false, străine, chinuitoare, dezbinătoare, apăsătoare, nimicitoare de suflet. Numai când faci parte puternică din corpul viu şi sănătos, când te integrezi total în mersul acesta viu şi sănătos al Lucrării vii, atunci puterea din ea se revarsă deplin în tine ca şi puterea unei inimi sănătoase care împinge sângele puternic în toate mădularele care sunt sănătoase şi ţin legătura cu ea.

Deci noi am învăţat singuri aceste lucruri. Am învăţat poezie singuri. Am învăţat cântare singuri. Am învăţat predică singuri. Am învăţat meditaţia singuri. Le-am învăţat pe toate singuri. Numai Dumnezeu şi Duhul Domnului ne-a luminat. Toţi ne-au fost vrăjmaşi, toţi, din toate părţile. Dar în mijlocul Lucrării am stat sub o ploaie binecuvântată, sub ploaia Duhului Sfânt. Îndată ce ne-am izolat de această ploaie, am rămas sterpi şi uscaţi.

Însă cine a rămas sub această ploaie şi revărsare a Duhului Sfânt, acela a primit din acest curent puternic, din această revărsare puternică a Duhului Sfânt atâta cât a fost el în stare să primească.

Dumnezeu îţi dă atâta putere, câtă eşti tu în stare să primeşti. Cât ai sufletul tău deschis, cât ai inima ta deschisă şi mintea deschisă să poţi primi.

De aceea, cel mai important lucru este o minte sănătoasă şi o inimă curată. Mintea sănătoasă sesizează adevărul clar, înţelege învăţătura, ştie bine să se orienteze şi cunoaşte bine direcţia. Inima curată primeşte puterea Duhului Sfânt, lumina şi căldura lui Dumnezeu. Şi aceste două daruri de la Dumnezeu întregesc omul cel nou.

Noi am învăţat în şcoala Duhului Sfânt, cum a spus Părintele Iosif. Am învăţat să facem poezii, să facem cântări şi să mărturisim Cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată ce puternică revărsare de binecuvântări ne-a dat Dumnezeu. Că noi, cei ce suntem neştiutori în ce priveşte lumea, fără nici un fel de pregătire şi fără nici un fel de pretenţie în ce priveşte cerinţa lumească, totuşi în Lucrarea Domnului am ajuns să fim o privelişte de admiraţie pentru lumea întreagă. Cum spune Goga într-una din poeziile sale:

„Privighetori din alte ţări

vin doina să ne-asculte,

la noi sunt cântece şi flori

şi lacrimi multe, multe…”

Pentru aceasta sunt binecuvântările noastre, pentru că au fost lacrimi multe, multe. Acestea au fost un dar de la Dumnezeu peste această Lucrare. Şi noi am spus totdeauna şi am simţit totdeauna ce fericit e cel ce poate să plângă. Şi ce nefericit e acela ce nu poate plânge. Ştiţi, aţi simţit vreodată ce împovărată v-a fost inima când trebuia să plângeţi şi n-aţi putut? Goga iarăşi, undeva, are două versuri care spun cam aşa:

„Vai, mă-ngrozesc şi eu de mine

de câtă vreme n-am mai plâns!”.

În starea aceasta ajunge o inimă, că se îngrozeşte de ea însăşi când n-are lacrimi! Dar ce binecuvântare sunt de la Dumnezeu lacrimile! Lacrimile dragostei, lacrimile bucuriei, lacrimile frăţietăţii, lacrimile rugăciunii, lacrimile cântării, lacrimile Cuvântului lui Dumnezeu. Ferice de cine le are!

Şi peste Lucrarea aceasta a plouat Dumnezeu cu această binecuvântare a lacrimilor. Singuri ştiţi ce fericiţi aţi trăit când aţi putut avea ochii plini de lacrimi!

Când aţi putut privi spre cer printre lacrimi, ce binecuvântare de la Dumnezeu a fost aceasta!…

Asta e şcoala. Aceasta e condiţia pentru care Dumnezeu a binecuvântat această Lucrare. Nu vă ruşinaţi de lacrimi!

Doriţi-le, pentru că în ele nu-i numai o descărcare sufletească, ci e şi o binecuvântare de la Dumnezeu, prin care El îţi dă mult, nespus de mult har. O cuvântare cu lacrimi totdeauna va zgudui sufletele celor care o ascultă. O cântare cu lacrimi totdeauna va mişca şi va muia inimile celor care o ascultă. O poezie scrisă cu lacrimi, o rugăciune spusă cu lacrimi…

Noi ne-am obişnuit să măsurăm valoarea unui lucru numai după lacrimi. Pentru că acestea au fost bogăţia noastră. Acestea sunt valuta noastră, comoara noastră.

Acestea sunt aurul şi averea noastră: lacrimile. Şi ce binecuvântare am primit de la Dumnezeu prin ele! Acestea ne-au învăţat pe noi.

Şi de aceea acum trebuie să fim foarte atenţi când, vrând-nevrând, ajungem în atingere cu diferite curente lumeşti. Sunt fraţi de-ai noştri şi surori de-ale noastre care nu mai „ară” din greu cu condeiul, cu peniţa cum am arat noi la început. Ei au acum stilou şi lucrează elegant şi scriu frumos… Şi aceştia ajung acum în atingere cu diferite curente, cu diferite metode cu care lucrează lumea… Să fie foarte atenţi!…

Se citeşte acum atât de multă literatură. Se ascultă atât de multă muzică. Se aude atât de multă poezie şi cântare şi, vrând-nevrând, curentele lumeşti te influenţează fără să-ţi dai seama. Pentru că într-adevăr sunt nişte lucruri frumoase şi acolo.

Însă de cele mai multe ori metoda aceasta este numai un fel de subterfugiu, un fel de paravan sub care se ascunde lenevia şi neputinţa, şi sărăcia de talent la cei mai mulţi. Noi am înţeles – aşa cum am fost obişnuiţi – dar se poate ca cei care fac parte din generaţiile acestea noi şi care citesc, şi care studiază, şi care umblă – cu privire la mai deasa atingere cu curentele astea noi, cu felul acesta nou de a compune melodii sau de a compune poezii, sau de a lucra – să fie ispitiţi să primească o influenţă lumească atât în ceea ce priveşte poezia, cât şi cântarea.

Dar noi trebuie să avem înţelepciunea din Duhul lui Dumnezeu în sufletele noastre, în tot ceea ce priveşte arta adevărată şi posibilitatea de a-ţi exprima gândirea şi simţirea prin mijlocirea artei curate, dacă toate posibilităţile acestea rămân permanent sub controlul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi acest Duh al lui Dumnezeu ni le controlează şi le îndrumă, şi le limitează.

Dacă puterea lui Dumnezeu cea mare care trebuie să ne stăpânească permanent şi lumina Lui care trebuie să ne călăuzească permanent nu-i destul de puternică în noi, atunci ne pot influenţa negativ curentele şi procedeele astea lumeşti din afară, în ce priveşte arta noastră de a crea poezii sau melodii, sau desene, sau altceva.

Ce-am vrut eu să spun este că aici între noi, în seara aceasta, unii au cântat, alţii au declamat poezii şi cântări oarecum cu influenţă puţin deosebită de specificul şi felul clasic în care am lucrat noi până acum. Cred că aceste lucruri conţin în ele artă, frumuseţe, putere, talent – fără îndoială. Ce-am vrut să vă spun însă cu privire la acest lucru şi la această tendinţă de a se crea melodii şi de a se crea poezii într-un fel nou, neobişnuit la noi este: dacă în felul acesta frăţia voastră găsiţi potrivit să se încurajeze acest nou fel de producţie literară sau muzicală, – sau forma clasică în mijlocul Lucrării. Dacă frăţia voastră gândiţi că-i bine ca noi, Lucrarea, şi în viitor, să ne orientăm şi în alt fel sau numai şi numai pe acest fel clasic, adică obişnuit, tradiţional, cum a fost înainte…

Aţi auzit cum a cântat Paul. A cântat frumos, mie mi-a plăcut.

Aţi auzit nişte poezii în rime albe.

Mie mi-au plăcut foarte mult. Nu ştiu frăţia voastră cum gândiţi despre aceste lucruri. Să încurajăm noi acest fel de producţii sau să sfătuim pe fraţii noştri – şi noi înşine, când suntem înclinaţi spre aşa ceva – să căutăm să ne stăpânim tendinţa aceasta şi să ne-o disciplinăm spre felul nostru clasic de a lucra?

De ce? Pentru că, dacă noi o luăm prea înainte cu asta, ne rupem de grosul fraţilor noştri şi de duhul, şi de spiritul în care a crescut Lucrarea şi în care s-a manifestat simţul puternic şi curat, şi frumos până aici.

Eu apreciez toate aceste lucrări – vă spun încă o dată. Pentru mine sunt lucruri de mare valoare – cele ce sunt de inspiraţie şi de valoare – şi mă gândesc nu la forma exterioară, cât la atmosfera lor lăuntrică şi la valoarea lor cea tainică, dinlăuntru. Însă pentru ca să poţi înţelege aceste lucruri şi pentru ca să le poţi gusta, îţi trebuie un anumit nivel cultural, o anumită iniţiere, o anumită pregătire în direcţia aceasta. Dacă nu le avem, cel care creează se rupe de noi, care nu-l înţelegem.

Eu zic că va veni timpul în viitor când, prin harul lui Dumnezeu şi printr-o educaţie susţinută, tot grosul fraţilor va ajunge la un nivel mai înalt de înţelegere a acestei arte.

Dar până când grosul n-a ajuns la acest nivel, eu cred că ar fi bine să mai cedăm puţin. Să batem pasul pe loc în ce priveşte lucrarea aceasta. Ştiţi de ce mă gândesc eu? Nu cumva să fie o trâmbiţă care dă sunete încurate şi neînţelese de nimeni. Nu mai ştie nimeni ce am zis şi, prin urmare, n-a simţit şi n-a înţeles despre ce e vorba.

Eu zic să avem toată grija întâi să ajungem să ţinem noi, cei care suntem un pic de creatori în mijlocul fraţilor, să ţinem cadenţa cu fraţii. Adică să fim cam o jumătate de pas înaintea lor – dar atâta – şi mai mult nu! Pentru că atunci distanţa se face prea mare între noi. Grosul pentru care Domnul ne-a trimis şi mulţimea pentru care Domnul ne-a înzestrat, să ajutăm să ajungă să înţeleagă.

Nu ne vor mai putea înţelege. Noi vom crea atunci artă pentru artă şi vom vorbi pentru ce nu se vorbeşte acuma… nu ştiu… pentru iniţiaţi, că aceia au un vocabular pe care cei mai mulţi nu-l înţeleg şi n-au ce să facă cu gazeta sau cu cartea pe care degeaba o citesc, că parcă-i scrisă în altă limbă!

Am vrut să vă sesizez acest lucru, scumpii mei fraţi şi surori tinere care aveţi de la Domnul talent şi aţi început să lucraţi.

Aveţi grijă să nu vă detaşaţi de fraţi!

Să nu pierdeţi legătura cu coloana care vine după voi. Fiţi în frunte. Păşiţi înainte, dar când vedeţi că aţi păşit prea înainte, aşteptaţi sau ajutaţi pe cei din urmă să vă ajungă, ca să puteţi merge împreună. Artistul trebuie să fie în fruntea coloanei. Dar niciodată să nu fie atât de departe, încât să se rupă de coloană.

Că el vorbeşte atunci şi nimeni nu-l înţelege, că seamănă în vânt şi vorbeşte pentru el însuşi. Să nu ajungem ca şi cei care… uite: citiţi acum o poezie din orice revistă vreţi (revistă literară, din orice carte literară) şi spuneţi-mi: dacă l-aţi auzi pe omul acesta, care scrie lucrurile acestea, declamând singur, la colţul străzii, ceea ce scrie în carte, nu v-aţi face cruce şi aţi zice: „Doamne, ai milă de el, săracul, e om nebun!”?…

Pentru că cine înşiră vorbe de acestea aşa… scoase… Ştiţi cum făceau? Tăiau o mulţime de cuvinte şi le băgau într-o căciulă. Le amestecau şi le scoteau de acolo şi, cum venea cuvântul, îl scria în versuri – şi… aia-i poezie!…

Atunci au zis: „Aia-i poezie cu atât mai genială, cu cât n-o înţelege nimeni!… O poezie – zic ei – nu trebuie s-o înţelegi. Poezia trebuie, atunci când o citeşti, să-ţi faci tu părere despre ea”.

Ca atunci când vezi o pată de cerneală pe perete. Poate fi ori corabie, poate fi ori cal, poate fi ori luna, poate fi orice îţi închipui tu, pentru că aşa sună lucrarea acelora care scriu detaşaţi de grupul pentru care lucrează.

Să nu ajungem în situaţia aceasta. Controlaţi-vă totdeauna tot ce faceţi! Controlaţi-vă tot ce cântaţi. Dacă o cântare pe care o cânt eu nu poate s-o cânte toată adunarea, atunci arunc cântarea, să n-o mai cânt nici eu. Dacă o poezie pe care o scriu n-o pot înţelege toţi sau e nevoie să le-o explic eu: „Uite, asta şi asta…”, mai bine, atunci, n-o mai scriu!

Eu, dacă Dumnezeu m-a chemat să scriu sau dacă Dumnezeu m-a chemat să cânt, sau dacă Dumnezeu m-a chemat să vorbesc, eu trebuie să vorbesc cu acele cuvinte pe care le înţeleg toţi. Să scriu în aşa fel, încât toţi, când citesc, să simtă: „Exact aşa am dorit eu, dar nu pot spune cum este scris aici”. Aşa! Atunci înseamnă că noi suntem călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi scoatem nişte adevăruri pe care toţi le simt că sunt aşa, numai că nu toţi le pot descrie aşa sau nu le pot explica şi nu le pot înfăţişa aşa cum le înfăţişează acela care are talent. Că de aceea are talent de la Dumnezeu, ca să spună nişte lucruri pe care toţi le ştiu, dar nu toţi le pot spune!

Că Dumnezeu pe el l-a înzestrat, i-a dat un cuvânt, i-a dat o inteligenţă, i-a dat un talent. Ăsta-i talentul: să spună într-un fel frumos, aşa de frumos cum nu poate spune nimeni, acele lucruri pe care toţi le ştiu că sunt ceea ce au gândit ei şi despre care fiecare ar putea să spună: „Asta aş putea s-o semnez eu! Pentru că e scris acolo exact ce simt eu în inima mea”.

De aceea, vă rog foarte mult, fraţii mei şi surorile mele tinere pe care Dumnezeu v-a înzestrat cu un talent să scrieţi sau cei pe care vă va înzestra poate în viitor şi cărora v-a pus pe inimă gândul să vă exteriorizaţi în cuvinte simţămintele tainice şi scumpe ale inimii, căutaţi cuvintele, căutaţi imaginile, căutaţi expresiile cu care vă puteţi face înţeleşi de către toţi, să simtă toţi. Într-adevăr, aceasta-i arta. Aşa este arta, cea care te poa­te face să scrii în două cuvinte ceea ce alţii nu pot spune în douăzeci. Dar care să exprime starea de suflet a tuturor celor cărora te adresezi.

Asta, cu privire la părerea mea despre tendinţele pe care trebuie să le aibă creaţiile noastre de artă. Şi, dacă semănăm, să semănăm unde creşte şi unde ai speranţă să poţi secera şi treizeci, şi şaizeci, dar mai bine-i, pentru Domnul, o sută.

Ce-am vrut să mai vorbesc… După aceea, pe frăţia voastră, pe fiecare, o să vă rog, care simţiţi de la Domnul îndemn să spuneţi un cuvânt sau o părere cu privire la aceste probleme sau la alte probleme, să vă ridicaţi, pentru că până când trebuie să plecăm la tren mai avem vreo două ore.

În aceste două ore, să dezbatem între noi lucrurile care ne pot ajuta să lucrăm mai instructiv, mai cu spor, mai cu folos. Că de-aceea ne-a chemat Dumnezeu. Cui i s-a dat un talant, să câştige ceva cu el.

În faţa Domnului, cel mai frumos este să ne ridicăm în picioare. Ne ridicăm totdeauna în picioare. Prin aceasta, dăm respect nu numai cuvântului pe care-l spu­nem, ci şi fraţilor şi surorilor cărora ne adresăm.

Poziţia cea mai decentă, cea mai potrivită, cea mai frumoasă a unuia care vorbeşte e să stea în picioare. Aceasta va da şi valoare adevărului pe care-l exprimă şi va da şi importanţă ascultătorilor, care trebuie să gândească asupra acestui adevăr.

De aceea, vă rog foarte mult aceasta, pentru când Domnul va mai rândui să avem întâlniri de acestea. Că eu mă rog Domnului să nu se termine cu asta, ci acesta să fie doar un început şi să vă facă să doriţi din toată inima cât mai multe şi cât mai frumoase astfel de întâlniri. Şi să vă pună Domnul pe inimă dragostea de a contribui mai substanţial şi mai cald, şi mai fierbinte fiecare la buna reuşită a acestor întâlniri frăţeşti. Adunaţi-vă în inimă, strângeţi prin rugăciune, prin muncă, prin meditaţie, prin credinţa în Dumnezeu, adunaţi în suflet comori pentru astfel de întâlniri, tot ce aţi putut culege frumos.

Şi înregistraţi. Spuneţi pe de rost, nu citiţi din carte. Când citeşti din carte, trebuie să fii atent să nu greşeşti. Că de cele mai multe ori, şi citind se greşeşte.

Învăţaţi pe de rost lucrurile pe care trebuie să le spuneţi. Vreţi să spuneţi bine un verset? Învăţaţi-l pe de rost exact cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu!

Vreţi să spuneţi o poezie? Daţi-vă silinţa să v-o însuşiţi! Învăţaţi-o pe de rost. O cântare: învăţaţi-o pe de rost. Şi cântaţi-o fără carte. Ştii ce frumos e şi ce altfel de valoare şi altfel de rezonanţă are în sufletele noastre un cuvânt necitit din carte, spus cu toată puterea şi simţirea inimii, privind în ochii celor care vă ascultă!

Să ne obişnuim să dăm valoare cuvântului şi importanţă ascultătorilor, ridicându-ne totdeauna cu decenţă şi evlavie în picioare, când avem ceva de spus. Să dăm importanţă adevărului pe care-l exprimăm, însu­şindu-ni-l noi înşine în primul rând şi învăţându-l pe de rost. Când te ridici atunci în picioare şi spui din toată inima un cuvânt pe care l-ai memorat, l-ai învăţat, ţi l-ai însuşit tu însuţi în primul rând şi pui în el toată căldura şi puterea inimii tale, – gândiţi-vă ce influenţă şi ce folos, şi ce binecuvântare lasă el în sufletul celor care-l aud!

Când citim din carte ca unul care citeşte discursul de pe hârtie… nu te impresionează, nu-i dai nici o importanţă! De cele mai multe ori îţi vine să caşti şi te gândeşti în altă parte. Dar când cineva a învăţat cinci versete din Cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Ascultaţi ce spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu…”, şi-l repeţi fără greşeală, rar, clar şi din toată inima, atunci ce puternic răsunet are în sufletul celor care-l ascultă şi-l aud! Încercaţi şi veţi vedea.

Altceva: când se cântă, pătrundeţi-vă de valoarea şi de frumuseţea cântării, gândind adânc: nici prea des (prea în grabă), nici prea rar. Aşa cum bunul-simţ îţi dă tactul măsurii în care trebuie să exprimăm cântarea. Pronunţaţi clar cuvintele cântării. Nu înghesuite unul în altul, că de cele mai multe ori trebuie să dai mereu caseta [înapoi] de două, trei ori până când înţelegi că acolo sunt două cuvinte, nu numai unul!

Unde-i virgulă în text, păstraţi puţină tăcere. Pentru că tăcerea face parte din muzică. Ştiţi ce minunat se înţelege un text când pronunţi distinct cuvântul şi când, acolo unde trebuie, unde-i o virgulă, faci puţină pauză? Acolo să se vadă că este pauză. Cuvintele nu se leagă aşa grabnic unul de celălalt, pentru ca să se poată observa virgula. Nu-mi vin acum în minte atâtea exemple câte am văzut şi în seara aceasta despre felul cum se cântă fără pauză acolo unde-i virgulă în text sau unde se subînţelege că trebuie să fie puţină pauză. Pentru că pauza aceasta dă nu numai timp de gândire asupra a ceea ce ai cântat mai înainte, ci ea însăşi face mai curate şi mai clare cuvintele care trebuie să ne rămână permanent. Că adevăratul mesaj al cântării sunt cuvintele, este textul ei. Melodia e numai anexa, numai frumuseţea care o imprimă mai adânc pe sufletul nostru, cum este o istorioară într-o predică, pentru un adevăr.

Aceste lucruri ne întăresc pe noi.

De ce spun eu aceste lucruri? Nu pentru că nu le-aţi şti sau nu le-aţi fi auzit. Dar, pentru că nu cunoaştem textul clar, noi, de cele mai multe ori, suntem atenţi să nu greşim cu privire la text şi atunci greşim cu privire la melodie şi cu privire la redarea ei.

Adevărata lucrare este aceea care are cele mai puţine greşeli, dacă se poate nici una. Atât în melodie, cât şi în text.

Fiţi foarte atenţi totdeauna la mesajul din text. Noi, cu tot cuvântul, cu toate cântările noastre, facem o slujbă evanghelică.

În fiecare cântare e un adevăr biblic, pus însă sub forma aceasta a poeziei, cu rimă şi cu ritm, pentru ca să se imprime mai clar peste memoria noastră. Pentru că un adevăr pus într-o poezie rămâne permanent, ca acela pus în proverbe: „Apa trece, pietrele rămân”.

Iată, în câteva cuvinte ai spus nişte adevăruri pe care nu le poţi spune oamenilor în douăzeci de cuvinte aşa cum le-ai spus în acestea două.

Deci şi cuvântul, şi melodia trebuie să colaboreze împreună, pentru ca să ne poată face pe noi să ne însuşim cel mai clar şi mai profund adevărul pe care Dumnezeu a vrut să ne facă să-l înţelegem prin cântarea care s-a spus. Să fim foarte atenţi, deci, la felul cum cântăm. Să nu înghesuim cuvintele unul în celălalt, să facem puţină pauză. Mai bine să cânţi mai rar, decât prea des. Pentru ca ascultătorul să poată să sesizeze valoarea cuvântului şi să-şi însuşească adevărul care este scris acolo.

Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz.

– Sibiu: Oastea Domnului, 2012

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *