În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Două cuvinte şi două porunci sfinte ne-au venit de la început în gând; cele două porunci, dintre care una spune: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”, şi cea de-a doua, care spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta!”.
Sunt pentru prima dată în acest sfânt locaş al lui Dumnezeu şi trăiesc pentru prima dată în viaţa mea, după mulţi, mulţi ani, o atmosferă atât de minunat duhovnicească şi creştinească cum am trăit astăzi în acest sfânt locaş.
Se reeditează în chip fericit starea celor dintâi creştini, când părinţii Bisericii, în mijlocul poporului şi turmei peste care i-a pus Duhul Sfânt priveghetori şi păstori, [sunt] împreună cu turma, în sfânta casă a lui Dumnezeu, în sfânta zi a sărbătorii închinate Domnului şi-n acest sfânt cuvânt de învăţătură şi de laudă pe care ni-l împarte nouă sfânta Biserică de la început şi până astăzi. Retrăim un fenomen fericit. Momente din viaţa primilor creştini. Ce fericiţi trebuie să fie acei păstori care au o turmă aşa de frumoasă, de ascultătoare, de credincioasă! Şi ce fericită trebuie să fie o astfel de turmă care are în fruntea sa astfel de păstori!
Mulţumesc lui Dumnezeu, aşa ca bătrânul Simeon cândva, şi pot spune fericit: acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, în pace, că văzură ochii mei mântuirea poporului nostru, care constă în această sfântă şi divină apropiere şi colaborare între păstorii credincioşi şi turma credincioasă. Cred din toată inima mea că acest fel de lucru sfânt, această dulce şi cerească apropiere între păstori şi turmă, această sfântă şi divină colaborare între turmă şi păstori este cheia salvării şi mântuirii noastre, a tuturor.
Noi ne iubim din toată inima poporul nostru şi ne iubim credinţa noastră. Câte vremuri vitrege au trecut peste hotarele noastre, peste strămoşii noştri, peste aceste meleaguri sfinte, care au în ţărâna lor osemintele sfinţilor noştri înaintaşi şi au în cerurile de deasupra noastră sufletele înaintaşilor noştri sfinţi! În acest sfânt tezaur şi-n aceste sfinte comori stă secretul mântuirii noastre, al supravieţuirii noastre şi al izbăvirii noastre şi ca neam, şi ca credinţă.
Mulţumim lui Dumnezeu din toată inima pentru zile ca acestea. Mulţumim – şi trebuie să mulţumim neîncetat Dumnezeului nostru – pentru astfel de păstori binecuvântaţi care au gândit cu atât de adânc simţ de răspundere şi cu aşa de caldă şi înţelegătoare iubire părintească anume care este mijlocul cel mai fericit de a cultiva dragostea de Dumnezeu şi dragostea de neam în sufletele noastre şi ale generaţiilor care urmează.
Sunt fericit şi din toată inima mulţumesc lui Dumnezeu că, între cei doi, trei bătrâni care mai suntem aici trecuţi de vârsta biblică, vedem sute şi sute de feţe tinere, ochi inteligenţi, feţe curate, suflete pline de dragoste de Dumnezeu, în care stă viitorul patriei noastre, viitorul credinţei noastre, viitorul fericit al Bisericii şi al învăţăturii care ne-a rămas nouă de la înaintaşii noştri.
Suntem fericiţi pentru astfel de iniţiative şi trebuie să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru acele capete luminate ale părinţilor noştri, ale îndrumătorilor Bisericii noastre care au iniţiat această frumoasă strângere de fiecare duminică după-masă, în care şi lauda lui Dumnezeu, şi învăţătura sfântă se împletesc împreună, pentru a ne zidi sufleteşte şi pentru a ne ajuta ca, de fiecare dată, de la astfel de întâlniri şi de petreceri duhovniceşti, să ne întoarcem mai buni, mai credincioşi, mai hotărâţi pentru a fi cu adevărat aşa cum ne învaţă Biserica noastră şi cum ne cere Evanghelia Mântuitorului nostru: oameni vrednici în toate privinţele, cetăţeni harnici şi cinstiţi, părinţi şi copii binecuvântaţi şi credincioşi, fraţi şi surori cu fraţii şi surorile noastre, devotaţi, iubitori, gata să ajutăm totdeauna pe cel în necaz şi gata să participăm totdeauna şi la orice bucurie. Căci necazul împărtăşit scade cu jumătate; bucuria împărtăşită creşte cu jumătate…
Am fost aşa de fericit că, de azi dimineaţă, ascultând şi participând la laudele Domnului, după porunca: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, am ajuns şi în după-masa aceasta să auzim un cuvânt aşa de limpede de învăţătură, care ne reaminteşte permanent de cele două stări, de cele două căi pe care ni le pune totdeauna în faţa noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: calea vieţii şi calea morţii. Alegerea binelui şi alegerea răului. Viaţa veşnică pentru cel care ascultă şi pedeapsa veşnică pentru cel care nu ascultă. În cele două părţi ale Sfintelor Scripturi care s-au citit clar astăzi, din pericopa din Apostol şi din cea din Sfânta Evanghelie, ambele căi au fost înfăţişate încă o dată aşa de frumos.
În Sfânta Evanghelie se vorbeşte despre primii patru apostoli chemaţi de Domnul. Dacă ne uităm cu atenţie la felul cum au fost ei aleşi şi chemaţi, vom vedea că Andrei şi Petru au fost văzuţi de Mântuitorul în timp ce aruncau mrejele. Ce moment important, care L-a determinat pe Mântuitorul să-i aleagă!… Din felul cum îl vezi pe cineva muncind, cu tragerea de inimă, cu priceperea pe care vezi că le are muncind, din acestea îl cunoşti dacă este un om vrednic sau nu. Şi, când vrei să alegi pentru o slujbă înaltă pe cineva, uită-te cum S-a uitat Mântuitorul şi i-a văzut pe Andrei şi pe Petru cum aruncau ei mrejele. Cum erau ei de ataşaţi de munca lor, de cufundaţi în munca aceasta şi de cuprinşi în dorinţa de a face cât mai fericit această muncă. După aceasta i-a ales Mântuitorul. Pe ceilalţi doi i-a văzut cârpind mrejele cu tatăl lor. De felul cum colaborăm cu părinţii noştri, cum suntem gata să ne ajutăm părinţii, cum suntem gata să participăm la munca de ajutorare şi de întreţinere a părinţilor noştri, Dumnezeu ne crede în stare să fim vrednici pentru munca cea mai largă de îngrijire şi de ajutare a bătrânilor Bisericii, a tineretului Bisericii şi a celor ce au diferite nevoi de ajutorul nostru.
Se spune că Domnul l-a ales pe Moise ca păstor al poporului Israel dintr-o întâmplare asemănătoare cu cea în care Mântuitorul i-a ales pe primii patru apostoli. După fuga din Egipt, Moise a ajuns păstor în Madian. A ajuns păstor la oi. Într-o zi, un mieluşel s-a desprins de turmă. A fugit mieluşelul peste dealuri şi peste văi. Şi Moise a lăsat toată turma împreună singură şi s‑a luat la fugă, să ajungă mieluşelul şi să vadă de ce fuge acest mieluşel, ce trebuinţă are de aleargă şi o părăseşte pe mama lui şi părăseşte turma, şi aleargă peste dealuri şi văi. Şi, când a ajuns mieluşelul la un izvor de apă, s-a adăpat mult şi a fost fericit. Şi când Moise l-a văzut cât de însetat era, s-a condamnat pe sine însuşi şi a zis: „Doamne, de ce n-am fost eu mai atent faţă de acest mieluşel? De ce l-am lăsat să sufere atât de mult?”. Însă Domnul, văzând dragostea lui pentru un singur mieluşel însetat, pentru o singură fiinţă chinuită, a zis: „Acesta va fi ales să fie conducătorul poporului Meu”. Şi ce minunat a păstorit Moise poporul lui Dumnezeu!
În felul acesta, din lucrurile mărunte şi din cele mici, Dumnezeu vede dacă un om este în stare şi de cele mari. Dacă vede în inima noastră dragoste faţă de semenii noştri, milă faţă de cei lipsiţi, ataşament şi grijă de părinţii noştri, iubire faţă de muncă, lucru cinstit de care suntem însufleţiţi şi ataşaţi, aceasta este, pentru El, totdeauna un semn că noi vom fi vrednici să fim încredinţaţi şi cu păstorirea unor suflete, şi cu a unor lucruri şi a unor comori mai mari înaintea lui Dumnezeu.
Când a fost ales Iosua, se spune în legendele poporului evreu aşa:
Moise s-a apropiat de sfârşit şi el a spus:
– Doamne, oare cine mă va înlocui pe mine în slujba aceasta de a conduce acest popor atât de numeros, atât de minunat, dar cu atât de multe trebuinţe? Şi Dumnezeu i-a zis lui Moise:
– Din tot poporul, alege o mie de oameni, cei mai buni dintre toţi membrii poporului acestuia.
Şi, când Moise a ales o mie, s-a dus şi a spus:
– Doamne, i-am ales.
– Acum, din mijlocul celor o mie dintre cei mai buni, alege o sută, cei mai buni.
Moise a ales o sută şi a zis:
– Doamne, i-am ales.
– Acum alege zece din cei o sută, pe cei mai buni.
Când a ales zece, i-a înfăţişat înaintea Domnului şi Domnul i-a zis:
– Acum alege din mijlocul celor zece pe unul, cel mai bun.
Şi, când l-a ales, l-a trimis, zicându-i:
– Acum du-te în tot poporul acesta, în mulţimea sutelor de mii din tot poporul acesta şi alege-l pe cel mai rău om din tabără.
Iosua a mers, a căutat timp îndelungat şi a venit la Moise, spunând:
– Învăţătorule, am întrebat şi am căutat în tot poporul şi n-am găsit nici unul mai rău de cum sunt eu. Că fiecare pe care l-am întrebat mi-a zis şi eu am văzut că în el era ceva mai bun decât aveam eu. Moise, eu sunt cel mai rău din tot poporul acesta!… Şi Domnul i-a zis lui Moise:
– Acesta va fi urmaşul tău!
Pentru că acela este cel mai vrednic înaintea lui Dumnezeu, care se consideră cel mai nevrednic în faţa oamenilor. Cât de minunat a sintetizat acest cuvânt şi Mântuitorul când a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel mai mare între voi, să se facă robul tuturor”. Căci smerenia este semnul după care Dumnezeu alege totdeauna pe cel pe care îl consideră vrednic să fie înălţat.
Noi mulţumim lui Dumnezeu că-n fruntea turmei sfinte şi-n mijlocul casei lui Dumnezeu din locul acesta, din oraşul acesta, din eparhia aceasta, Dumnezeu a aşezat un om atât de minunat, care are dragoste faţă de fiecare mieluşel al turmei şi se gândeşte să-i aducă apă fără să alerge peste dealuri şi peste văi şi să fie silit să se adape de la izvoare adeseori stricate. Dumnezeu i-a insuflat acestui mare om al Său şi al Bisericii noastre acest gând minunat. Şi iată cum se realizează voia lui Dumnezeu, că „toată suflarea Îl laudă pe Domnul” şi „toată ziua ne învăţăm dreptatea Domnului”.
Am fost adânc impresionat de cuvântul pe care l-a rostit prea cucernicul părinte aici, arătând clar cele două căi, cele două părţi în care, de fapt, se împarte toată istoria şi toată Biblia, şi toată omenirea. Nu sunt decât două feluri de oameni: buni şi răi. Nu sunt decât două feluri de oameni: drepţi şi nedrepţi. Nu sunt decât două feluri de oameni: zgârciţi şi darnici sau lacomi şi înfrânaţi. Alegerea între aceste două [stări] şi trecerea din partea celor de-a stânga în partea celor de‑a dreapta, adică trecerea celor ce se găsesc şi se consideră că sunt în starea şi pe calea cea rea, pentru a merge pe calea cea bună, este lupta care se dă şi munca ce se depune în aceste minunate întruniri, în zilele lui Dumnezeu, în Casa lui Dumnezeu, de către slujitorii lui Dumnezeu.
Pentru a alege însă calea cea bună, partea cea bună din aceste două părţi, ne trebuie nouă un mare lucru: acela pe care l-a cerut şi Solomon când Dumnezeu i‑a zis: „Cere-Mi ce vrei şi-ţi dau”, şi el a cerut: „Doamne, de înţelepciune am nevoie”. Căci înţelepciunea este cea mai necesară în toate lucrurile. Ea te călăuzeşte ca să stabileşti proporţia dintre toate lucrurile. Ea te învaţă şi te călăuzeşte în toate celelalte virtuţi. În zadar avem noi virtutea dărniciei, dacă n-avem înţelepciunea unde să dăm, cât să dăm, cum să dăm, la cine să dăm şi la cine nu. În zadar avem virtutea dragostei, dacă nu avem înţelepciunea care să ne înveţe pe cine să iubim, cum să iubim, când să iubim. Fără înţelepciune iubeşti cum nu trebuie, pe cine nu trebuie, când nu trebuie. Dacă avem înţelepciune, o vom iubi pe soţia noastră ca pe soţia noastră; pe nici o altă femeie din lume aşa. Dacă avem înţelepciune, o vom iubi pe mama noastră ca pe mama noastră (…).
Domnul a spus: „Iată, pun înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii; alegeţi!”.
Doamne Dumnezeule, câtă nevoie avem noi de înţelepciune, ca să alegem binele. Pentru că unii numesc binele rău şi răul bine. Adevărul minciună, minciuna adevăr. Sfinţenia o numesc păcat şi păcatul îl numesc sfinţenie. Şi, în felul acesta, fără înţelepciune, noi bâjbâim în cea mai grea întunecime.
Mântuitorul spune în Evanghelia de astăzi despre primii patru ucenici aleşi de Dumnezeu, pe care i-a pregătit în toate privinţele, să-i poată trimite ca să facă opera de mântuire în toate popoarele şi în toate generaţiile, până la sfârşitul lumii.
În această Evanghelie atât de scurtă şi aşa de sfântă de astăzi se vorbeşte despre patru inşi, patru oameni cărora Dumnezeu le-a făcut o chemare şi ei au înţeles-o. Au avut înţelepciunea de sus ca să aleagă. Dar îndată după aceea a mai chemat pe alţi patru inşi. Unul a zis: „Doamne, voi veni după Tine, dar întâi să-mi înmormântez pe tatăl meu”. Altul a zis: „…să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei”… şi au pus condiţii. Aceştia au rămas pe dinafară. N-au avut înţelepciunea pe care au avut-o cei patru, să aleagă; au avut neînţelepciunea, să amâne.
Sunt în viaţa noastră momente şi ocazii, şi posibilităţi pe care, dacă nu le prindem atunci când vin, le-am scăpat o dată pentru totdeauna. Fiecare dintre noi avem nişte valori eterne, duhovniceşte vorbind, dar care ne sunt date pentru un timp limitat. Viaţa noastră este un bun veşnic, dar ne este dată pentru un timp limitat. Sănătatea este un bun, lumina care ne este dată, timpul nostru, condiţiile noastre, talentele noastre sau poziţia noastră socială e o comoară şi un bun. Depinde de înţelepciunea cu care ştim cum să întrebuinţăm poziţia noastră, talentul nostru, timpul nostru, ocaziile noastre şi situaţia în care ne găsim. Cei care au înţelepciunea de sus ştiu să aleagă.
Astăzi este un moment foarte important. E un moment foarte potrivit să ne controlăm pe noi înşine fiecare dintre noi, în faţa acestui sfânt altar; în faţa acestei expuneri atât de frumoase pe care au făcut-o părinţii înaintea noastră, în care au înfăţişat cele două alternative: binele şi răul, virtutea şi păcatul, calea cea bună şi calea cea rea. Acum stăm la mijloc fiecare dintre noi. Avem o ocazie minunată. Cei care le-am ales de la început şi am clarificat problema aceasta, am ales calea Domnului şi mergem pe ea. Am ales sfânta noastră Biserică şi învăţătura ei şi rămânem în ea. Am ales calea virtuţii, calea dărniciei, calea cea bună şi mergem pe ea.
Binecuvântat să fie Dumnezeu! Dintr-o astfel de stare de vorbă şi de lămurire de învăţătură primită de la părinţii noştri, ştim că de-aici încolo trebuie să fim mai hotărâţi în munca cinstită, în ascultarea de sfânta noastră Biserică, în rămânerea în ascultare şi-n colaborare cu păstorii noştri care veghează asupra mântuirii noastre şi, mai ales, în ascultarea de marii noştri părinţi duhovniceşti care ne‑au înlesnit astfel de petreceri fericite în Casa Domnului, în ziua Domnului, în Numele Domnului. Şi, din toate acestea, [să fim] mai buni, mai credincioşi, mai hotărâţi, mai cinstiţi, mai iubitori de credinţa noastră, mai iubitori de patria noastră, de munca noastră cinstită şi de aspiraţiile poporului nostru, să ajutăm mai mult la aceasta.
Dar cei care încă n-am luat cu înţelepciune (…) până acum această decizie, e ceasul, e momentul, e ocazia, e locul sfânt în care să luăm această hotărâre acum. Alegeţi calea virtuţii! Să alegem calea cumpătării! Să urâm calea desfrâului, calea neascultării, calea necinstei, calea lenei, calea tuturor celorlalte mijloace şi vicii ale păcatului, care dărâmă nu numai un individ, nu numai o familie… neamul întreg, generaţia, lumea întreagă. Şi, refăcându-ne viaţa, să alegem calea pe care ne-o oferă Dumnezeul nostru, sfântul Său Cuvânt şi sfânta noastră Biserică prin îndrumările şi prin învăţăturile părinţilor noştri buni, cărora din toată inima le mulţumim pentru astfel de ocazii minunate şi de posibilităţi pe care le dă tuturor celor ce sunt însetaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi dornici după o refacere sufletească. Sunt atâtea suflete şi familii bolnave… Sunt atâtea suflete care sunt în stări grele şi nici nu ştiu ce cale să ia.
Să ne ajute Dumnezeu să înţelegem acum, din tot ce ni s-a spus în sfânta Biserică, şi să continuăm până la sfârşit o viaţă demnă şi frumoasă. Continuăm şi continuaţi până la sfârşit cercetarea sfintei noastre Biserici, ascultarea sfatului părinţilor noştri şi urmarea dreaptă a învăţăturii care ne-a rămas nouă din moşii şi strămoşii noştri. Căci aceasta este calea mântuirii pentru noi, nu alta! Şi suntem fericiţi când avem astfel de păstori în mijlocul nostru şi astfel de ocazii.
Pentru toate, mulţumim lui Dumnezeu! Şi pot şi eu să spun: acum poţi să slobozi, Doamne, Stăpâne, în pace pe robul Tău. Am văzut începutul mântuitor. Cred că Dumnezeu va face ca experienţa strălucită de aici să se generalizeze peste toată ţara, peste lumea întreagă, ca să grăbim venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru care ne rugăm şi în care-L rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru să ne facă şi nouă parte şi loc, şi părinţilor noştri, şi copiilor noştri, şi urmaşilor noştri vii şi morţi, că pentru El toţi sunt vii. Amin.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
din cuvântarea fratelui Traian Dorz ţinută în catedrala din Galaţi – duminică, 12 iunie 1988
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
