După Primul Război Mondial, pierderile umane din ţara noastră au fost fără precedent, mulţi ostaşi şi-au pierdut atunci vieţile pe front în tranşee, loviţi de gloanţe, de foamete, de boli şi de epidemii, alţii fiind chiar mutilaţi, rămânând invalizi pe viaţă. În urma acestui război, Biserica era cea care putea aduce schimbarea. Se tot vorbea pe atunci de refacere, reclădire a ruinelor şi a dărâmăturilor materiale rămase în urma războiului, iar Părintele Iosif TRIFA, cuprins de dragoste pentru popor, privind la durerile, necazurile şi traiul fiilor satului, a văzut că pentru a clădi totul, a zidi şi a reface viitorul Neamului nostru este nevoie de o temelie morală sănătoasă, de pietre sănătoase ale credinţei.
Condeiul din mâna Părintelui Iosif a început să scrie neîncetat în multe reviste ale vremii, chemând la credinţă şi schimbarea vieţii, la luptă creştinească pe calea adevărului.
În noaptea de 31 decembrie 1922 spre 1 ianuarie 1923, condeiul Părintelui scrie articolul care a schimbat vieţile multor fii ai Neamului nostru, deschizând drumuri noi şi vieţi noi. Răspunsurile la chemarea de Hotărâre la luptă împotriva păcatelor au venit imediat.
Au început să sosească la redacţie nenumărate scrisori cu Hotărâri de schimbare a vieţii: „Vă rog să mă primiţi şi pe mine în Oastea Mântuitorului, ca să ştie şi ai noştri iubiţi fraţi ostaşi că şi eu vreau să lupt cu ei împreună.” „Citind gazeta dumneavoastră «Lumina satelor», am văzut cât de mult luptaţi pentru acest popor rătăcit…, vă rog foarte mult să mă primiţi şi pe mine în Oastea dumneavoastră, ca să fim cât mai mulţi luptători contra răului, ca să nu fie diavolul stăpân pe noi” (Profetul vremurilor noastre – vol. 3, p. 76). Şi ca aceste scrisori au fost multe altele.
Citind acum aceste Hotărâri, vedem dorinţa arzătoare a acestor fraţi ostaşi de la începuturi de a se înrola cu mult curaj alături de ceilalţi, la lupta împotriva răutăţilor şi a stăpânirii celui rău.
Oamenii de atunci veneau după un război greu, erau marcaţi de urmările dezastruoase ale luptelor, aveau încă proaspăt întipărit în minte imaginea tranşeelor reci şi mizerabile, suferinţa camaradului rănit alături, vuietul gloanţelor, frigul, foametea, nopţile nedormite, gândul că după cel căzut alături va putea urma chiar el… Ştiau ce înseamnă să fii ostaş, ce înseamnă să lupţi, să înfrunţi duşmanul, să-ţi asumi riscuri, drept pentru care a intra într-un alt război, la chemarea Părintelui Iosif, de această dată împotriva duhurilor răutăţii, împotriva satanei, aceasta nu-i mai înspăimânta. Cu mult
curaj se înrolau într-o nouă Oaste, dornică să salveze vieţile celor înrolaţi şi ale fiilor acestei ţări prin Evanghelia Domnului Hristos, hotărâţi de a lupta împotriva păcatelor, asigurând pe veci viitorul acestui Neam şi al acestei ţări.
Cât curaj, câtă determinare, câtă ambiţie, câtă hotărâre, din partea celui care-i chema la lupta aceasta, cât şi din partea celor intraţi în această Mişcare a Oastei!…
Au trecut mulţi ani de la dezastrele celor două Războaie Mondiale, iar în memoriile noastre, ale celor de azi, nu mai există aceste amintiri. Au venit vremuri de pace şi linişte, ne bucurăm că am uitat de acele vremuri, dar CHEMAREA Părintelui Iosif de luptă împotriva păcatelor noastre şi de chemare a fiilor Neamului nostru la Oaste sună şi astăzi, nu trebuie s-o uităm, nu trebuie s-o ştergem din minte, trebuie să fie actuală, să fie prezentă. Ne-am înrolat într-o Oaste în care ostaşii dinaintea noastră au luptat, iar noi trebuie să ştim că o luptă necesită hotărâre, curaj, jertfă şi sacrificiu.
Să privim atent înapoi la cei care au fost înaintea noastră şi să învăţăm cum trebuie să fie un ostaş…, dacă cumva am uitat, sau poate că nu mai ştim…
Oastea Domnului cea dintâi a fost «dragostea cea dintâi», a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului (Ce este Oastea Domnului – Ed. a VI-a, 1996, p. 196).
Când pleci să intri în armata Domnului, trebuie să o rupi dintr-o dată cu felul de trai ce l-ai avut. Trebuie să începi o altfel de viaţă, o viaţă nouă, o viaţă schimbată. Cea dintâi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele… O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic («Ce este Oastea Domnului» – Sibiu, 1996, p. 164).
Marius ŞALGĂU
